Ratații Anonimi

-Bună ziua, numele meu este Irina, am 22 de ani, și nu sunt angajată nicăieri.
-Bună, Irina, răspunseră celelalte voci în cor.

Liderul grupului se apropie lin, dar cu o privire foarte hotărâtă, se proptește în fața Irinei. Cu postura unui vechi și înțelept șef de trib, Alfonso își ridică mâna stângă. Făcând ceea ce ai crede că e o binecuvântare, Alfonso cel Înțelept și bătrân o lovi pe fată de îi înroși săracul obraz.

-Aici este un loc sigur, Irina, spune bătrânul. Ia loc.

-Mulțumesc, spune tânăra. Vă mulțumesc într-adevăr.

-Spune-ne mai departe, Ioana.
-Irina.
-Ionela, spune-ne mai departe. Cum ai ajuns în situația asta?
-Păi, nu am vrut niciodată să ajung așa, dar...
-Daaa, nimeni, niciodată nu își dorește să ajungă așa. Adică îi insulți pe ceilalți oameni? Crezi că ei au vrut?
-Nu! Doar
-Eh las-o acum. Las-o jos că măcăne. Oricum, ce să-ți zic, mare diferență între voi nu e. Și ei sunt niște ratați, ca și tine. Rataților!

Capetele Rataților se pleacă în sfânta aprobare a celor spuse de înțelept.

-Continuă, Ratato.
-Mulțumesc. După cum spuneam..
-Lasă, ia zi mai bine - ai terminat facultatea? Te-a interesat măcar? Știi ce înseamnă?
-Da, da. Am intrat la facultate foarte bine, chiar, numai că
-Ah. Nu mai zice nimic. Iisuse. De ce n-ai terminat-o? Ce tărâțe ai avut în cap? Hm? Cururi de băieți? Sau poate de fete? Te duceai la crâșmă în loc să asculți de Înțelepții sistemului universitar? Păi ăia-s oameni realizați. Oamenii ăia au o slujbă onorabilă și au venit stabil. Sunt Înțelepți. Ei vor să te ajute, dar dacă tu nu vrei! De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Ce să facă?! Să-ți toarne Înțelepciune în cap cu forța????
Așa e, Rataților?

-Amin! cântă adunarea Rataților. Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Înțelept, căci el are slujbă și bine zice, și bine ne face.

Ochii Irinei se înlăcrimară, dar pe bună dreptate, dacă nu era o ratată! Bine le mai zice și Alfonso! Ce era în capul ei în timpul facultății, de ce nu a mai putut răbda puțin să o termine? De ce nu s-a putut ea abține din a-și dezamăgi părinții? A trebuit capul ei sec să își dea seama dintr-odată că ei nu îi place ce face, că cică nu se simte bine spiritual pe drumul ăla. Auzi, cică spiritual.
Unde te mai duce și "spiritualul" ăsta? Spiritualul îți dă de mâncare? Spiritualul îți plătește întreținerea? Câtă nerozie în capul ăla prost al Irinei să aibă impresia că are de ales! Că e "viața ei" și "vrea să fie fericită".
Ea trebuia să fie Înțeleaptă. Este clar acum.

-Ia zi, ratată. Ratato! Zi.
-Da... păi... Nimic. Adică... Vă dați seama ce am crezut eu. Știu că știți deja că am avut idei din-astea naive, de... Cum să vă zic... De domeniul ...spiritual .
-CE? Zi cu voce tare, fetiță, să audă toți.
-Sp.. Spiritual. Spiritual!

Mulțimea se ridică de pe scaune și se aliniază.

-Ridică-te, Iosefina.

Irina se ridică. Acum era în mâini bune și binevoitoare, care aveau să o scape de proastele obiceiuri. Peste numai câteva luni nu va mai suferi de speranță, de gândire liberă sau de originalitate. Va putea să scape liniștită de întrebările care o macină noaptea, nu va mai trebui să se întrebe ce vrea. Poate va fi chiar contabilă, sau, cine știe, de ce nu, inginer de afaceri!

Cu această nouă și, spera irina, ultimă speranță din viața ei, se ridică de pe scaun.
Și înalt s-a ridicat irina, și cu un zâmbet mare și fals, primește fiecare palmă pe care fiecare Ratat i-o dă!
Dulce este momentul în care te predai! Dulci sunt palmele bunilor oameni care vor doar binele tău!

-Acesta este momentul de inițiere, Ingrida. Acesta este botezul. De azi ești oficial o Ratată. Lasă-ne să te vindecăm, și în scurt timp vei fi o Angajată.

acum stiu sigur ca se poate

Nici nu stiu ce sa zic.
E frumos, foarte frumos sa vezi cum, atunci cand crezi ca esti pierdut, vine o mana salvatoare si te scoate din rapa, si te mangaie pe cap.
Viata poate fi buna, dar eu cred ca trebuie sa vrei sa fie. Este vorba de succesiunea aia, stiti? Ganduri - fapte. Si, cateodata, nici nu trebuie sa incerci asa de tare. Trebuie doar sa te ridici si sa incepi sa mergi in directia in care vrei. Doar putin, un pas. Restul vine de la sine. De la tine, de fapt.
Nu este greu. Nu trebuie sa-ti fie frica.
La multi ani, si aveti grija de voi.
>:D<

Nu mi-a plăcut niciodată să ştiu să scriu

Realitatea ta este aragazul nespălat,
care geme sub dâre de cafea şi ulei scârbos.
Realitatea ta este bluza ruptă
pe o porţiune de 5 cm.
Realitatea ta este tema nescrisă
pe ultima sută de metri.
Realitatea ta este programul decalat,
cearcănele triste, ochii umflaţi.
Durerea de stomac, noaptea,
când te încolăceşti sub pătură
printre şerveţele pline cu diverse
este realitatea ta.
Este lumea pe care ţi-ai ales
să ţi-o construieşti. E casa ta.

De goede Ina

Look at the instructions. No, forget it. Hundreds of pages of instructions on how to operate the Ina are for the booksmart. You need not be booksmart, but smart heartwise.
In the end, if your Ina is relaxed, well fed, clean, feels loved and protected, if your Ina laughs, belches, jumps around you and leaves you notes and sandwiches, you have the right Ina.

Mărturia lui 36 B

Pe mine nu m-a încântat niciodată fotbalul. Pur şi simplu nu făcea sens şi nu trezea nimic în mine. N-am înţeles suporterii şi toţi oamenii foarte entuziasmaţi¹, şi toate cântecele lor, şi toate fularele, pălăriile, bannerele şi ce nu. Ce atâta importanţă ?

Înfine, ca orice chestie în viaţa mea, şi asta s-a schimbat. Ce bine! Acum am un lucru mai puţin la auzul căruia să strâmb din nas. Ideea e că eu şi Andreea Sombrero Mui Caliente am participat ca voluntari în ceremonia de deschidere a meciului de pe 9 mai, marele meci al vieţii, pt care Bucureştiul s-a curăţat, încercând să pară prezentabil pt toată claia de oameni care se anunţa (cca 52 000 oameni vorbitori de diverse limbi). A început ca o chestie pe care o facem în defavoarea timpului nostru liber, apoi s-a transformat într-o mare favoare stilului nostru de viaţă, şi nu numai din cauză că alergam în repetate rânduri cu o placă deasupra capului. 

Mă aşteptam ca plusul de mişcare să mă binedispună, dar nu mă aşteptam să mă prindă aşa de tare. Nu am luat în calcul mai multe aspecte.

Primul, şi cel mai frumos, e cel în care colaborezi cu o grămadă de oameni fără să conteze altceva decât produsul final, menit să aducă bucurie ochilor din tribune şi de acasă. Fără ostilităţi, fără pretenţii. 400 de oameni vroiau ca totul să iasă bine. Unii mai vroiau şi să prindă bilet la meci, dar asta e altă poveste. Nu a fost relevant. 

Apoi, să nu uităm că acolo unde ne-am adunat toţi, pe stadion, am simţit atâta energie pozitivă că n-am ştiut ce să facem cu ea.

Mi-aş dori să pot dezvolta, dar nu aşa... în cuvinte foarte multe. Când sute de oameni se adună şi fac asta, începi să pierzi din limite, şi-ţi reaminteşti că e nemaipomenit să schimbi ceva la tine făcând ceva complet aleatoriu.

 Mi-ar plăcea să mai fac lucruri în genul, cu aceiaşi oameni care s-au ocupat atât de bine de noi. Am stat şi la meci, m-am bucurat de el, am înjurat, am ţipat (nu prea tare, de teamă să nu atrag ceva priviri) şi mi-a părut rău că n-au putut ambele echipe să câştige.

Mă bucur, totuşi, că am cunoscut o tonă de oameni şi că am devenit mai uşoară într-ale bagajelor care ţin de prejudecăţi. Adică m-am răzgândit. 

                                                                                                                                                                                     Cu drag, 36 B de la plăci.

 --------------------------------------------------------------------------------------------------------
 1 - nu mă refer la extremele mâncătoare de seminţe care îşi exprimă pasiunea cu ajutorul violenţei sau lipsei de respect, şi creier.

TREBUIE

Pereţii mei alb-jegoşi au nevoie de o schimbare.
Ei spun ceva despre mine, şi în momentul de faţă spun „Ina e împuţită, are bube şi cad bucăţele de piele de pe faţa ei mânjită cu cadavre de ţânţari”.
Vreau să schimb asta. Vreau ca povestea pe care o spun pereţii camerei mele să fie una veselă, relaxantă şi relativ misterioasă.
Aşa am ajuns la concluzia că le trebuie perdele, în spatele cărora o să se ascundă reproduceri după diverse picturi, fotografii, vară, joacă, soare, mare, culoare.
Poezii, versuri.

Perdelele verzi sau orange trebuie să fie lungi cam de 150 cm. O să le fac fâşii late cam de 50 cm, şi o să le proptesc cu bolduri mici în banda adezivă dublă. Trebuie să fie dintr-un material uşor, ca să şi stea.

M-am apucat şi să re-umplu cutia O.Z.O.R.A.
TREBUIE sa îmi formez un obicei din a mă motiva, uitându-mă la poze şi filmuleţe de la festival.
Pe 6 august o să fie şi Placebo.
Şi mai mult ca sigur o să vreau să mai schimb câte ceva la mine, că doar o să fie vară.
Vreau să mai fac şi nişte mişcare, că am ruginit.
Vreau să mă fac din ce în ce mai fericită.

O să scriu despre asta pe blog. O să scriu chiar asta pe blog, ca să fac lucrurile vag oficiale şi să îmi fie mai greu să uit.



A plecat iarna, să ne trezim!

Liniste, va rog

E cam tarziu, si mi-ar placea sa pot dormi. Dar de ceva vreme am reusit sa-mi decalez programul, astfel incat ora 14 devine noua ora 10 pentru zilele in care pot dormi cat vreau.
Din pacate, asta nu se intampla numai din cauza ca petrec ca o bestie inflacarata pana la ore tarzii, ci si pentru ca noaptea, cand mi se face somn, creierul meu decide ca ALA e momentul in care trebuie sa imi filmeze in prim plan toate grijile.
Cand asta se intampla, firea mea anxioasa se ocupa de restul.
Astfel, fiecare prostioara devine o mare problema si motiv de a ma legana, sau macar de a-mi dori sa fug.

Deci constientizez ca ma ingrijorez peste masura.



Cu toate acestea, nu exista clipa in care sa nu pot sa sustin ca nu-mi place frigul (frig, nu racoare), nu vreau sa platesc intretinerea, nu vreau sa citesc apometre, nu vreau sa mai fie nevoie sa fac curat, nu vreau sa mai fie nevoie sa-mi gatesc sau sa-mi cumpar mancare, nu vreau sa-mi mai fie foame niciodata, nu vreau sa ma duc la secretariat, nu vreau sa am restante, nu vreau sa dau mail proprietarului, nu vreau sa mai vegetez.
Nu vreau sa fiu degeaba, dar nici nu vreau sa am responsabilitati.
Nu vreau sa fiu atasata de nimic si de nimeni si nu doresc sa vorbesc sau sa mi se vorbeasca.
Vreau sa stau la umbra unui copac inflorit, langa un parau rece si limpede, sub un cer senin, si sa aud doar pasari, clipocitul apei si fosnet de frunze.

Si sa dorm.



P.S. Sunt oameni care chiar au probleme. Eu nu sunt unul din acei oameni. De altfel, nici nu-mi pasa.

Da, sau

Nu stiu pe cine pacalesc, dar cert e ca, la 5 minute dupa ce am incheiat ultima postare (cu un zambet sincer senin), am simtit cum ma infurii.

E prea usor sa te gandesti la cat de rau ti-ar putea merge.

Intru iar pe blog, vad ce am scris. Ma intreb cand am avut timp sa strecor si ganduri pozitive in toata furtuna de rahat, apoi ma gandesc ca nu as fi sincera fata de mine daca nu as posta si crizele de nu-stiu-ce-exact pe care le am.
O combinatie intre anxietate, panica, nervi si maica-ta.

Mi-e frica si ma enervez la gandul ca "exista 5% sanse ca x cacat sa se intample".
Ma enervez la gandul ca ma enervez. De ce-s eu asa de rea cu mine?

Nu, nu. O sa fie bine.
Gata, promit.
Ma apuc sa desenez sau ceva.
Urasc iarna :(.

Sunt însărcinată

Adică am de dus la capăt mai multe sarcini. HAHAAA GEDDIT?
Da, nu.
Am petrecut prea mult timp făcând aproape nimic din ceea ce mi-am propus. Și asta pentru că uit ce mi-am propus. Și să-mi propun să am o memorie mai bună nu merge. Mi-am zis că o să scriu ca să nu uit, și mult timp am uitat - am scris despre cu totul alte chestii, cum ar fi ceea ce mă preocupă pe moment. Să mă gândesc la viitor, la consecințe... nu e ceea ce mă definește.
În felul ăsta mă bucur de prezent, dar nu rezolv nimic din ceea ce aș vrea să rezolv.
De aceea am stat puțin cu mine, în capul meu, și mi-am dat seama că s-au adunat niște griji, și că așa nu mai merge. Se cere niște organizare.
Se cere niște gimnastică de dimineață, se cere mai multă apă, se cer niște calcule la început de lună -înfine, mai multă chibzuială.

Am un teanc de cărți într-o limbă străină pe care o stăpânesc într-un procentaj prea mic față de ce pretenții am de la mine. Mă uit la teanc, el se uită la mine, și amândoi vrem ca eu să îl abordez, să îl mângâi măcar. Dar eu stau și mă uit la el.
Mă rog.
Stăteam, pentru că mi-am dat seama că, dacă vreau ceva, trebuie să o fac imediat. Ori eu deja am deschis prima carte.
Mă uit pe ea chiar acum, nu e așa de greu de înțeles.

Dacă mă apuc să pun în practică măcar un lucru de pe lista lucrurilor care ar trebui să îmi ocupe timpul, măcar UNUL, sigur o să mă apuc de celelalte. Asta din cauză că sunt la extreme, și dacă merg într-o direcție, merg cu toată viteza și îmi iau tot ce-mi trebuie cu mine. În cazul de față, direcția duce către un mai bun randament și alungarea noțiunii de timp pierdut sau LOLFAGTROLOLOLOLCATFOREVERALONE și altele în genul.
Și chestiile pe care le iau cu mine sunt sarcinile de îndeplinit.
Chiar am ce face, și chiar m-am săturat să bălesc, fără creier, în fața monitorului. Unde-i viața mea?
Și când am zis că m-am săturat, înseamnă că m-am plictisit, nu-mi mai aduce bucurie și mă dor ochii. Vreau o schimbare, și am început-o deja.

Să vedem cât o să țină.