acum stiu sigur ca se poate

Nici nu stiu ce sa zic.
E frumos, foarte frumos sa vezi cum, atunci cand crezi ca esti pierdut, vine o mana salvatoare si te scoate din rapa, si te mangaie pe cap.
Viata poate fi buna, dar eu cred ca trebuie sa vrei sa fie. Este vorba de succesiunea aia, stiti? Ganduri - fapte. Si, cateodata, nici nu trebuie sa incerci asa de tare. Trebuie doar sa te ridici si sa incepi sa mergi in directia in care vrei. Doar putin, un pas. Restul vine de la sine. De la tine, de fapt.
Nu este greu. Nu trebuie sa-ti fie frica.
La multi ani, si aveti grija de voi.
>:D<

Nici asta nu rezolvă nimic

Faptul că noi şi numai noi suntem responsabili pentru propria noastră suferinţă este un adevăr crud şi dureros.
 Înţelegerea acestui adevăr este dureroasă, vreau să zic. Doare să ştii că tu ţi-ai dat cu piatra în cap.
Şi, din moment ce continui cu această activitate, pot să spun că nu ai învăţat nimic. Aceeaşi piatră, acelaşi cap - maniera în care le faci pe cele 2 să se întâlnească poate variază, dar ideea e aceeaşi. Te complaci.
Libertatea de a-ţi crea lumea nu a fost niciodată mai dezastruoasă.
În contextul în care eşti un individ slab, avid de atenţie, afecţiune şi echilibru, care şi-a creat lumea având ca prioritate comfortul,  nu e de mirare că fenomenul de autodistrugere se întâmplă cu o rată deosebit de accelerată. Ţi-ai dat atâţia pumni încât nu-i mai poţi număra. Ai făcut decizii proaste din cauză că tu, singurel, ţi-ai ales prioritatea. Ea stă la baza inabilităţii tale de a urca din groapa pe care o numeşti „siguranţă”. Siguranţă la fel de stabilă ca şi tine, siguranţă care se clatină imediat ce un obiect sau o persoană din lumea ta dispare, îşi mută locul sau se schimbă pentru o secundă.
Dacă ai fi stabil, sigur pe tine, aşa ceva nu s-ar întâmpla.
Dacă ai avea curajul, ai putea vedea că libertatea de care ziceam poate fi folosită în scopuri extraordinare.
Ai putea merge pe drumul către tine, ai putea să te construieşti, ai putea fi cum şi ceea ce vrei. Da! Dar ce te faci cu timpul care trebuie investit înafara capului tău? Ce să faci, să uiţi tot ce ai învăţat? Să o iei de la capăt, să uiţi de tot ce ai clădit în jurul tău? O fi din hârtie castelul tău, dar e mai bine decât nici un castel! În plus, înafara castelului sunt dinozauri cu care tu nu ştii să interacţionezi, şi dacă mai pui la socoteală şi părerile dinozaurilor....  În orice caz, e înfricoşător.
Dar asta nu e nimic. Mai e şi părerea TA despre tine. Eşti slab, dar eşti prea slab ca să te mobilizezi. Nu ştii ce să faci, de unde să începi. Gândindu-te la asta, îţi dai seama că nu ştii aşa multe despre tine. Tot ce ştii se reduce la faptul că eşti vulnerabil. Şi slab. Şi cu adevărat singur. Şi ajungi în punctul în care ţi-e aşa de milă de tine, încât ţi-e silă. Te chinui, iar îţi dai în cap.
Aici trebuie să te opreşti. Respiră adânc, relaxat, ieşi din tine şi observă. Nu mai judeca.
Dacă tu eşti slab, toţi suntem slabi. Partea bună este că exact trăsătura asta e noastră e ceea ce ne aduce împreună. E demn de milă, dar e şi frumos.
Şi eşti la fel de singur ca toţi ceilalţi. Numai că nu eşti obişnuit, nu ştii ce să faci cu tine în singurătatea asta.
Eu zic că e o ocazie excelentă de a afla ce poţi fi.

De aici poţi începe.

Da, sau

Nu stiu pe cine pacalesc, dar cert e ca, la 5 minute dupa ce am incheiat ultima postare (cu un zambet sincer senin), am simtit cum ma infurii.

E prea usor sa te gandesti la cat de rau ti-ar putea merge.

Intru iar pe blog, vad ce am scris. Ma intreb cand am avut timp sa strecor si ganduri pozitive in toata furtuna de rahat, apoi ma gandesc ca nu as fi sincera fata de mine daca nu as posta si crizele de nu-stiu-ce-exact pe care le am.
O combinatie intre anxietate, panica, nervi si maica-ta.

Mi-e frica si ma enervez la gandul ca "exista 5% sanse ca x cacat sa se intample".
Ma enervez la gandul ca ma enervez. De ce-s eu asa de rea cu mine?

Nu, nu. O sa fie bine.
Gata, promit.
Ma apuc sa desenez sau ceva.
Urasc iarna :(.

shit adds up

Oricine stie cat urasc iarna.
Ma face sa-mi aduc aminte de tot veninul pe care l-am inghitit, sa-l vomit, sa ma uit la el plangand apoi sa il inghit iar.
Asa de frumoasa e iarna pentru mine, si fiecare a fost oribila intr-un mod diferit.

Iarna asta au intervenit niste schimbari, insa.
Anul asta parca am reusit sa vomit veninul si sa inghit la loc doar 80% din el, si simt cum imi vine sa vomit si restul si sa-l las acolo, pe jos.
Undeva, ceva ma vindeca.
Prind speranta si fac din realitate visul meu frumos, si iarna devine agreabila.
" Poate devine chiar placuta! " spune o voce amuzanta in capul meu.
Da, mai stii?

Poate de data asta nu mai intervine FRICA de care mi-e FRICA. Teama ca istoria o sa se repete, ca ratezi ceva, ca instinctul tau se inseala.
Sper sa nu imi mai vina sa ma ascund intr-o pestera si sa pacalesc lumea ca hibernez in timp ce ma gandesc la tot felul de modalitati de razbunare.
Nu mai vreau sa ma gandesc la tot ce e rau si nu mai vreau sa compar situatiile.
Vreau sa uit situatiile.
Vreau sa inteleg ca toate astea cantaresc, si ca fiecare experienta e diferita.

Dar acum asa ceva nu pare posibil, pentru ca ma simt de parca urmeaza sa patesc ceva nou si urat, o teapa regala. Lucrul de care mi-e FRICA. Tremur la cea mai mica asemanare cu ceea ce ma poate rani si o iau razna, si totul devine haos, toti oamenii sunt rai si enervanti, toti vor ceva de la mine si toti ma mint.
Iarna nu mai pare agreabila, iarna ma uraste si-mi arata muie si eu sunt nevoita sa o iau de la capat.
Ma simt nevoita sa ma inchid in camera, sa ma invinetesc de ciuda, sa-mi rod unghiile pana la os, sa-mi smulg parul, sa ma sui pe pereti, sa ma dezbrac si sa alerg in strada pana mor de batranete, si atunci STOP.

Tare bine e sa te descarci in scris.
Acum ma simt bine. N-o sa patesc nimic, stiu.

Trebuie doar sa ma lupt cu mine mult, mult...
Asa ca asta va fi rezolutia mea pt anul ce vine.