Ratații Anonimi

-Bună ziua, numele meu este Irina, am 22 de ani, și nu sunt angajată nicăieri.
-Bună, Irina, răspunseră celelalte voci în cor.

Liderul grupului se apropie lin, dar cu o privire foarte hotărâtă, se proptește în fața Irinei. Cu postura unui vechi și înțelept șef de trib, Alfonso își ridică mâna stângă. Făcând ceea ce ai crede că e o binecuvântare, Alfonso cel Înțelept și bătrân o lovi pe fată de îi înroși săracul obraz.

-Aici este un loc sigur, Irina, spune bătrânul. Ia loc.

-Mulțumesc, spune tânăra. Vă mulțumesc într-adevăr.

-Spune-ne mai departe, Ioana.
-Irina.
-Ionela, spune-ne mai departe. Cum ai ajuns în situația asta?
-Păi, nu am vrut niciodată să ajung așa, dar...
-Daaa, nimeni, niciodată nu își dorește să ajungă așa. Adică îi insulți pe ceilalți oameni? Crezi că ei au vrut?
-Nu! Doar
-Eh las-o acum. Las-o jos că măcăne. Oricum, ce să-ți zic, mare diferență între voi nu e. Și ei sunt niște ratați, ca și tine. Rataților!

Capetele Rataților se pleacă în sfânta aprobare a celor spuse de înțelept.

-Continuă, Ratato.
-Mulțumesc. După cum spuneam..
-Lasă, ia zi mai bine - ai terminat facultatea? Te-a interesat măcar? Știi ce înseamnă?
-Da, da. Am intrat la facultate foarte bine, chiar, numai că
-Ah. Nu mai zice nimic. Iisuse. De ce n-ai terminat-o? Ce tărâțe ai avut în cap? Hm? Cururi de băieți? Sau poate de fete? Te duceai la crâșmă în loc să asculți de Înțelepții sistemului universitar? Păi ăia-s oameni realizați. Oamenii ăia au o slujbă onorabilă și au venit stabil. Sunt Înțelepți. Ei vor să te ajute, dar dacă tu nu vrei! De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere! Ce să facă?! Să-ți toarne Înțelepciune în cap cu forța????
Așa e, Rataților?

-Amin! cântă adunarea Rataților. Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Înțelept, căci el are slujbă și bine zice, și bine ne face.

Ochii Irinei se înlăcrimară, dar pe bună dreptate, dacă nu era o ratată! Bine le mai zice și Alfonso! Ce era în capul ei în timpul facultății, de ce nu a mai putut răbda puțin să o termine? De ce nu s-a putut ea abține din a-și dezamăgi părinții? A trebuit capul ei sec să își dea seama dintr-odată că ei nu îi place ce face, că cică nu se simte bine spiritual pe drumul ăla. Auzi, cică spiritual.
Unde te mai duce și "spiritualul" ăsta? Spiritualul îți dă de mâncare? Spiritualul îți plătește întreținerea? Câtă nerozie în capul ăla prost al Irinei să aibă impresia că are de ales! Că e "viața ei" și "vrea să fie fericită".
Ea trebuia să fie Înțeleaptă. Este clar acum.

-Ia zi, ratată. Ratato! Zi.
-Da... păi... Nimic. Adică... Vă dați seama ce am crezut eu. Știu că știți deja că am avut idei din-astea naive, de... Cum să vă zic... De domeniul ...spiritual .
-CE? Zi cu voce tare, fetiță, să audă toți.
-Sp.. Spiritual. Spiritual!

Mulțimea se ridică de pe scaune și se aliniază.

-Ridică-te, Iosefina.

Irina se ridică. Acum era în mâini bune și binevoitoare, care aveau să o scape de proastele obiceiuri. Peste numai câteva luni nu va mai suferi de speranță, de gândire liberă sau de originalitate. Va putea să scape liniștită de întrebările care o macină noaptea, nu va mai trebui să se întrebe ce vrea. Poate va fi chiar contabilă, sau, cine știe, de ce nu, inginer de afaceri!

Cu această nouă și, spera irina, ultimă speranță din viața ei, se ridică de pe scaun.
Și înalt s-a ridicat irina, și cu un zâmbet mare și fals, primește fiecare palmă pe care fiecare Ratat i-o dă!
Dulce este momentul în care te predai! Dulci sunt palmele bunilor oameni care vor doar binele tău!

-Acesta este momentul de inițiere, Ingrida. Acesta este botezul. De azi ești oficial o Ratată. Lasă-ne să te vindecăm, și în scurt timp vei fi o Angajată.

Nu mi-a plăcut niciodată să ştiu să scriu

Realitatea ta este aragazul nespălat,
care geme sub dâre de cafea şi ulei scârbos.
Realitatea ta este bluza ruptă
pe o porţiune de 5 cm.
Realitatea ta este tema nescrisă
pe ultima sută de metri.
Realitatea ta este programul decalat,
cearcănele triste, ochii umflaţi.
Durerea de stomac, noaptea,
când te încolăceşti sub pătură
printre şerveţele pline cu diverse
este realitatea ta.
Este lumea pe care ţi-ai ales
să ţi-o construieşti. E casa ta.

Nici asta nu rezolvă nimic

Faptul că noi şi numai noi suntem responsabili pentru propria noastră suferinţă este un adevăr crud şi dureros.
 Înţelegerea acestui adevăr este dureroasă, vreau să zic. Doare să ştii că tu ţi-ai dat cu piatra în cap.
Şi, din moment ce continui cu această activitate, pot să spun că nu ai învăţat nimic. Aceeaşi piatră, acelaşi cap - maniera în care le faci pe cele 2 să se întâlnească poate variază, dar ideea e aceeaşi. Te complaci.
Libertatea de a-ţi crea lumea nu a fost niciodată mai dezastruoasă.
În contextul în care eşti un individ slab, avid de atenţie, afecţiune şi echilibru, care şi-a creat lumea având ca prioritate comfortul,  nu e de mirare că fenomenul de autodistrugere se întâmplă cu o rată deosebit de accelerată. Ţi-ai dat atâţia pumni încât nu-i mai poţi număra. Ai făcut decizii proaste din cauză că tu, singurel, ţi-ai ales prioritatea. Ea stă la baza inabilităţii tale de a urca din groapa pe care o numeşti „siguranţă”. Siguranţă la fel de stabilă ca şi tine, siguranţă care se clatină imediat ce un obiect sau o persoană din lumea ta dispare, îşi mută locul sau se schimbă pentru o secundă.
Dacă ai fi stabil, sigur pe tine, aşa ceva nu s-ar întâmpla.
Dacă ai avea curajul, ai putea vedea că libertatea de care ziceam poate fi folosită în scopuri extraordinare.
Ai putea merge pe drumul către tine, ai putea să te construieşti, ai putea fi cum şi ceea ce vrei. Da! Dar ce te faci cu timpul care trebuie investit înafara capului tău? Ce să faci, să uiţi tot ce ai învăţat? Să o iei de la capăt, să uiţi de tot ce ai clădit în jurul tău? O fi din hârtie castelul tău, dar e mai bine decât nici un castel! În plus, înafara castelului sunt dinozauri cu care tu nu ştii să interacţionezi, şi dacă mai pui la socoteală şi părerile dinozaurilor....  În orice caz, e înfricoşător.
Dar asta nu e nimic. Mai e şi părerea TA despre tine. Eşti slab, dar eşti prea slab ca să te mobilizezi. Nu ştii ce să faci, de unde să începi. Gândindu-te la asta, îţi dai seama că nu ştii aşa multe despre tine. Tot ce ştii se reduce la faptul că eşti vulnerabil. Şi slab. Şi cu adevărat singur. Şi ajungi în punctul în care ţi-e aşa de milă de tine, încât ţi-e silă. Te chinui, iar îţi dai în cap.
Aici trebuie să te opreşti. Respiră adânc, relaxat, ieşi din tine şi observă. Nu mai judeca.
Dacă tu eşti slab, toţi suntem slabi. Partea bună este că exact trăsătura asta e noastră e ceea ce ne aduce împreună. E demn de milă, dar e şi frumos.
Şi eşti la fel de singur ca toţi ceilalţi. Numai că nu eşti obişnuit, nu ştii ce să faci cu tine în singurătatea asta.
Eu zic că e o ocazie excelentă de a afla ce poţi fi.

De aici poţi începe.

WUBWUBWUB Pzzzzz WUB WUB

Nici nu stiu.
E una din acele dimineti in care ma intorc acasa dupa o noapte in care nu am facut absolut nimic din ce mi-ar fi adus bucurie (imbatat, dansat, scapat de inhibitii, socializat), dornica sa ma pis cu un jet incredibil, iar baia e ocupata.
Sunt destul de revoltata.
Nu m-am distrat, si e vina oricui dar nu a mea, niciodata nu e vina mea.
Acum, ca stiti ca e vina voastra ca s-a bagat muzica de c a c a t si ca baia e ocupata, si ca nimic nu merge cum mi-ar fi placut sau cum ar fi fost normal, puteti sa intelegeti mica mea frustrare si viitoarea mea izolare/ retragere in carapace.
Din cauza muzicii, alcoolul nu si-a mai facut efectul, lumea nu mi-a mai parut la fel de inocenta in intentii, oamenii erau mai putin frumosi si corpul meu a refuzat sa se miste. Am incercat, dar n-am reusit.
Pahar dupa pahar dupa pahar dupabfjsljhbslng si alcoolul a dat din umeri a neputinta si a zis: "pula mea, n-am ce face in cazul asta.".
Ma cac pe dubstep. Urasc iarna.

Cum sa-ti dai foc la viata

Sau ce pierzi atunci cand nu asculti de un om care stie ce vorbeste.

Acum nustiucattimp am scris un post despre monogamie si lipsa ei desavarsita in oameni. Am argumentat de ce nu vreau sa mi se spuna ca am fost inselata, apoi am considerat ca mai e nevoie de explicatii. Cat inca mai eram furioasa, am scris asadar inca un post.

Si am scris totul degeaba.

Urmeaza o lista de item-uri care se duc atunci cand esti egoist sincer si te hotarasti ca e timpul sa distrugi consolidezi relatia deja existenta prin destainuiri pe care nu ti le poti abtine.
1. Toata increderea care se stransese pana atunci. Felicitari. Nu o sa mai stiu niciodata nimic sigur.
2. Respectul meu pentru tine. Pe care se pare ca nu il meriti odata ce calci pe unul din cele mai mari principii ale mele.
3. Locul I
4. Momente in care totul e bine.

Ce-i drept, se mai duce si
5. Povara pe care o duceai.
Acum e in spatele meu. <3.

Liniste, va rog

E cam tarziu, si mi-ar placea sa pot dormi. Dar de ceva vreme am reusit sa-mi decalez programul, astfel incat ora 14 devine noua ora 10 pentru zilele in care pot dormi cat vreau.
Din pacate, asta nu se intampla numai din cauza ca petrec ca o bestie inflacarata pana la ore tarzii, ci si pentru ca noaptea, cand mi se face somn, creierul meu decide ca ALA e momentul in care trebuie sa imi filmeze in prim plan toate grijile.
Cand asta se intampla, firea mea anxioasa se ocupa de restul.
Astfel, fiecare prostioara devine o mare problema si motiv de a ma legana, sau macar de a-mi dori sa fug.

Deci constientizez ca ma ingrijorez peste masura.



Cu toate acestea, nu exista clipa in care sa nu pot sa sustin ca nu-mi place frigul (frig, nu racoare), nu vreau sa platesc intretinerea, nu vreau sa citesc apometre, nu vreau sa mai fie nevoie sa fac curat, nu vreau sa mai fie nevoie sa-mi gatesc sau sa-mi cumpar mancare, nu vreau sa-mi mai fie foame niciodata, nu vreau sa ma duc la secretariat, nu vreau sa am restante, nu vreau sa dau mail proprietarului, nu vreau sa mai vegetez.
Nu vreau sa fiu degeaba, dar nici nu vreau sa am responsabilitati.
Nu vreau sa fiu atasata de nimic si de nimeni si nu doresc sa vorbesc sau sa mi se vorbeasca.
Vreau sa stau la umbra unui copac inflorit, langa un parau rece si limpede, sub un cer senin, si sa aud doar pasari, clipocitul apei si fosnet de frunze.

Si sa dorm.



P.S. Sunt oameni care chiar au probleme. Eu nu sunt unul din acei oameni. De altfel, nici nu-mi pasa.

Da, sau

Nu stiu pe cine pacalesc, dar cert e ca, la 5 minute dupa ce am incheiat ultima postare (cu un zambet sincer senin), am simtit cum ma infurii.

E prea usor sa te gandesti la cat de rau ti-ar putea merge.

Intru iar pe blog, vad ce am scris. Ma intreb cand am avut timp sa strecor si ganduri pozitive in toata furtuna de rahat, apoi ma gandesc ca nu as fi sincera fata de mine daca nu as posta si crizele de nu-stiu-ce-exact pe care le am.
O combinatie intre anxietate, panica, nervi si maica-ta.

Mi-e frica si ma enervez la gandul ca "exista 5% sanse ca x cacat sa se intample".
Ma enervez la gandul ca ma enervez. De ce-s eu asa de rea cu mine?

Nu, nu. O sa fie bine.
Gata, promit.
Ma apuc sa desenez sau ceva.
Urasc iarna :(.

shit adds up

Oricine stie cat urasc iarna.
Ma face sa-mi aduc aminte de tot veninul pe care l-am inghitit, sa-l vomit, sa ma uit la el plangand apoi sa il inghit iar.
Asa de frumoasa e iarna pentru mine, si fiecare a fost oribila intr-un mod diferit.

Iarna asta au intervenit niste schimbari, insa.
Anul asta parca am reusit sa vomit veninul si sa inghit la loc doar 80% din el, si simt cum imi vine sa vomit si restul si sa-l las acolo, pe jos.
Undeva, ceva ma vindeca.
Prind speranta si fac din realitate visul meu frumos, si iarna devine agreabila.
" Poate devine chiar placuta! " spune o voce amuzanta in capul meu.
Da, mai stii?

Poate de data asta nu mai intervine FRICA de care mi-e FRICA. Teama ca istoria o sa se repete, ca ratezi ceva, ca instinctul tau se inseala.
Sper sa nu imi mai vina sa ma ascund intr-o pestera si sa pacalesc lumea ca hibernez in timp ce ma gandesc la tot felul de modalitati de razbunare.
Nu mai vreau sa ma gandesc la tot ce e rau si nu mai vreau sa compar situatiile.
Vreau sa uit situatiile.
Vreau sa inteleg ca toate astea cantaresc, si ca fiecare experienta e diferita.

Dar acum asa ceva nu pare posibil, pentru ca ma simt de parca urmeaza sa patesc ceva nou si urat, o teapa regala. Lucrul de care mi-e FRICA. Tremur la cea mai mica asemanare cu ceea ce ma poate rani si o iau razna, si totul devine haos, toti oamenii sunt rai si enervanti, toti vor ceva de la mine si toti ma mint.
Iarna nu mai pare agreabila, iarna ma uraste si-mi arata muie si eu sunt nevoita sa o iau de la capat.
Ma simt nevoita sa ma inchid in camera, sa ma invinetesc de ciuda, sa-mi rod unghiile pana la os, sa-mi smulg parul, sa ma sui pe pereti, sa ma dezbrac si sa alerg in strada pana mor de batranete, si atunci STOP.

Tare bine e sa te descarci in scris.
Acum ma simt bine. N-o sa patesc nimic, stiu.

Trebuie doar sa ma lupt cu mine mult, mult...
Asa ca asta va fi rezolutia mea pt anul ce vine.