Se afișează postările cu eticheta de bine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta de bine. Afișați toate postările
marți, 1 ianuarie 2013
acum stiu sigur ca se poate
Nici nu stiu ce sa zic.
E frumos, foarte frumos sa vezi cum, atunci cand crezi ca esti pierdut, vine o mana salvatoare si te scoate din rapa, si te mangaie pe cap.
Viata poate fi buna, dar eu cred ca trebuie sa vrei sa fie. Este vorba de succesiunea aia, stiti? Ganduri - fapte. Si, cateodata, nici nu trebuie sa incerci asa de tare. Trebuie doar sa te ridici si sa incepi sa mergi in directia in care vrei. Doar putin, un pas. Restul vine de la sine. De la tine, de fapt.
Nu este greu. Nu trebuie sa-ti fie frica.
La multi ani, si aveti grija de voi.
>:D<
marți, 4 decembrie 2012
Nici asta nu rezolvă nimic
Faptul că noi şi numai noi suntem responsabili pentru propria noastră suferinţă este un adevăr crud şi dureros.
Înţelegerea acestui adevăr este dureroasă, vreau să zic. Doare să ştii că tu ţi-ai dat cu piatra în cap.
Şi, din moment ce continui cu această activitate, pot să spun că nu ai învăţat nimic. Aceeaşi piatră, acelaşi cap - maniera în care le faci pe cele 2 să se întâlnească poate variază, dar ideea e aceeaşi. Te complaci.
Libertatea de a-ţi crea lumea nu a fost niciodată mai dezastruoasă.
În contextul în care eşti un individ slab, avid de atenţie, afecţiune şi echilibru, care şi-a creat lumea având ca prioritate comfortul, nu e de mirare că fenomenul de autodistrugere se întâmplă cu o rată deosebit de accelerată. Ţi-ai dat atâţia pumni încât nu-i mai poţi număra. Ai făcut decizii proaste din cauză că tu, singurel, ţi-ai ales prioritatea. Ea stă la baza inabilităţii tale de a urca din groapa pe care o numeşti „siguranţă”. Siguranţă la fel de stabilă ca şi tine, siguranţă care se clatină imediat ce un obiect sau o persoană din lumea ta dispare, îşi mută locul sau se schimbă pentru o secundă.
Dacă ai fi stabil, sigur pe tine, aşa ceva nu s-ar întâmpla.
Dacă ai avea curajul, ai putea vedea că libertatea de care ziceam poate fi folosită în scopuri extraordinare.
Ai putea merge pe drumul către tine, ai putea să te construieşti, ai putea fi cum şi ceea ce vrei. Da! Dar ce te faci cu timpul care trebuie investit înafara capului tău? Ce să faci, să uiţi tot ce ai învăţat? Să o iei de la capăt, să uiţi de tot ce ai clădit în jurul tău? O fi din hârtie castelul tău, dar e mai bine decât nici un castel! În plus, înafara castelului sunt dinozauri cu care tu nu ştii să interacţionezi, şi dacă mai pui la socoteală şi părerile dinozaurilor.... În orice caz, e înfricoşător.
Dar asta nu e nimic. Mai e şi părerea TA despre tine. Eşti slab, dar eşti prea slab ca să te mobilizezi. Nu ştii ce să faci, de unde să începi. Gândindu-te la asta, îţi dai seama că nu ştii aşa multe despre tine. Tot ce ştii se reduce la faptul că eşti vulnerabil. Şi slab. Şi cu adevărat singur. Şi ajungi în punctul în care ţi-e aşa de milă de tine, încât ţi-e silă. Te chinui, iar îţi dai în cap.
Aici trebuie să te opreşti. Respiră adânc, relaxat, ieşi din tine şi observă. Nu mai judeca.
Dacă tu eşti slab, toţi suntem slabi. Partea bună este că exact trăsătura asta e noastră e ceea ce ne aduce împreună. E demn de milă, dar e şi frumos.
Şi eşti la fel de singur ca toţi ceilalţi. Numai că nu eşti obişnuit, nu ştii ce să faci cu tine în singurătatea asta.
Eu zic că e o ocazie excelentă de a afla ce poţi fi.
De aici poţi începe.
Înţelegerea acestui adevăr este dureroasă, vreau să zic. Doare să ştii că tu ţi-ai dat cu piatra în cap.
Şi, din moment ce continui cu această activitate, pot să spun că nu ai învăţat nimic. Aceeaşi piatră, acelaşi cap - maniera în care le faci pe cele 2 să se întâlnească poate variază, dar ideea e aceeaşi. Te complaci.
Libertatea de a-ţi crea lumea nu a fost niciodată mai dezastruoasă.
În contextul în care eşti un individ slab, avid de atenţie, afecţiune şi echilibru, care şi-a creat lumea având ca prioritate comfortul, nu e de mirare că fenomenul de autodistrugere se întâmplă cu o rată deosebit de accelerată. Ţi-ai dat atâţia pumni încât nu-i mai poţi număra. Ai făcut decizii proaste din cauză că tu, singurel, ţi-ai ales prioritatea. Ea stă la baza inabilităţii tale de a urca din groapa pe care o numeşti „siguranţă”. Siguranţă la fel de stabilă ca şi tine, siguranţă care se clatină imediat ce un obiect sau o persoană din lumea ta dispare, îşi mută locul sau se schimbă pentru o secundă.
Dacă ai fi stabil, sigur pe tine, aşa ceva nu s-ar întâmpla.
Dacă ai avea curajul, ai putea vedea că libertatea de care ziceam poate fi folosită în scopuri extraordinare.
Ai putea merge pe drumul către tine, ai putea să te construieşti, ai putea fi cum şi ceea ce vrei. Da! Dar ce te faci cu timpul care trebuie investit înafara capului tău? Ce să faci, să uiţi tot ce ai învăţat? Să o iei de la capăt, să uiţi de tot ce ai clădit în jurul tău? O fi din hârtie castelul tău, dar e mai bine decât nici un castel! În plus, înafara castelului sunt dinozauri cu care tu nu ştii să interacţionezi, şi dacă mai pui la socoteală şi părerile dinozaurilor.... În orice caz, e înfricoşător.
Dar asta nu e nimic. Mai e şi părerea TA despre tine. Eşti slab, dar eşti prea slab ca să te mobilizezi. Nu ştii ce să faci, de unde să începi. Gândindu-te la asta, îţi dai seama că nu ştii aşa multe despre tine. Tot ce ştii se reduce la faptul că eşti vulnerabil. Şi slab. Şi cu adevărat singur. Şi ajungi în punctul în care ţi-e aşa de milă de tine, încât ţi-e silă. Te chinui, iar îţi dai în cap.
Aici trebuie să te opreşti. Respiră adânc, relaxat, ieşi din tine şi observă. Nu mai judeca.
Dacă tu eşti slab, toţi suntem slabi. Partea bună este că exact trăsătura asta e noastră e ceea ce ne aduce împreună. E demn de milă, dar e şi frumos.
Şi eşti la fel de singur ca toţi ceilalţi. Numai că nu eşti obişnuit, nu ştii ce să faci cu tine în singurătatea asta.
Eu zic că e o ocazie excelentă de a afla ce poţi fi.
De aici poţi începe.
marți, 15 mai 2012
De goede Ina
Look at the instructions. No, forget it. Hundreds of pages of instructions on how to operate the Ina are for the booksmart. You need not be booksmart, but smart heartwise.
In the end, if your Ina is relaxed, well fed, clean, feels loved and protected, if your Ina laughs, belches, jumps around you and leaves you notes and sandwiches, you have the right Ina.
In the end, if your Ina is relaxed, well fed, clean, feels loved and protected, if your Ina laughs, belches, jumps around you and leaves you notes and sandwiches, you have the right Ina.
joi, 10 mai 2012
Mărturia lui 36 B
Pe mine nu m-a încântat niciodată fotbalul. Pur şi simplu nu făcea sens şi nu trezea nimic în mine. N-am înţeles suporterii şi toţi oamenii foarte entuziasmaţi1, şi toate cântecele lor, şi toate fularele, pălăriile, bannerele şi ce nu. Ce atâta importanţă ?
Înfine, ca orice chestie în viaţa mea, şi asta s-a schimbat. Ce bine! Acum am un lucru mai puţin la auzul căruia să strâmb din nas.
Ideea e că eu şi Andreea Sombrero Mui Caliente am participat ca voluntari în ceremonia de deschidere a meciului de pe 9 mai, marele meci al vieţii, pt care Bucureştiul s-a curăţat, încercând să pară prezentabil pt toată claia de oameni care se anunţa (cca 52 000 oameni vorbitori de diverse limbi). A început ca o chestie pe care o facem în defavoarea timpului nostru liber, apoi s-a transformat într-o mare favoare stilului nostru de viaţă, şi nu numai din cauză că alergam în repetate rânduri cu o placă deasupra capului.
Mă aşteptam ca plusul de mişcare să mă binedispună, dar nu mă aşteptam să mă prindă aşa de tare.
Nu am luat în calcul mai multe aspecte.
Primul, şi cel mai frumos, e cel în care colaborezi cu o grămadă de oameni fără să conteze altceva decât produsul final, menit să aducă bucurie ochilor din tribune şi de acasă. Fără ostilităţi, fără pretenţii. 400 de oameni vroiau ca totul să iasă bine. Unii mai vroiau şi să prindă bilet la meci, dar asta e altă poveste. Nu a fost relevant.
Apoi, să nu uităm că acolo unde ne-am adunat toţi, pe stadion, am simţit atâta energie pozitivă că n-am ştiut ce să facem cu ea.
Mi-aş dori să pot dezvolta, dar nu aşa... în cuvinte foarte multe. Când sute de oameni se adună şi fac asta, începi să pierzi din limite, şi-ţi reaminteşti că e nemaipomenit să schimbi ceva la tine făcând ceva complet aleatoriu.
Mi-ar plăcea să mai fac lucruri în genul, cu aceiaşi oameni care s-au ocupat atât de bine de noi.
Am stat şi la meci, m-am bucurat de el, am înjurat, am ţipat (nu prea tare, de teamă să nu atrag ceva priviri) şi mi-a părut rău că n-au putut ambele echipe să câştige.
Mă bucur, totuşi, că am cunoscut o tonă de oameni şi că am devenit mai uşoară într-ale bagajelor care ţin de prejudecăţi. Adică m-am răzgândit.
Cu drag, 36 B de la plăci.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------
1 - nu mă refer la extremele mâncătoare de seminţe care îşi exprimă pasiunea cu ajutorul violenţei sau lipsei de respect, şi creier.
joi, 1 martie 2012
TREBUIE
Pereţii mei alb-jegoşi au nevoie de o schimbare.
Ei spun ceva despre mine, şi în momentul de faţă spun „Ina e împuţită, are bube şi cad bucăţele de piele de pe faţa ei mânjită cu cadavre de ţânţari”.
Vreau să schimb asta. Vreau ca povestea pe care o spun pereţii camerei mele să fie una veselă, relaxantă şi relativ misterioasă.
Aşa am ajuns la concluzia că le trebuie perdele, în spatele cărora o să se ascundă reproduceri după diverse picturi, fotografii, vară, joacă, soare, mare, culoare.
Poezii, versuri.
Perdelele verzi sau orange trebuie să fie lungi cam de 150 cm. O să le fac fâşii late cam de 50 cm, şi o să le proptesc cu bolduri mici în banda adezivă dublă. Trebuie să fie dintr-un material uşor, ca să şi stea.
M-am apucat şi să re-umplu cutia O.Z.O.R.A.
TREBUIE sa îmi formez un obicei din a mă motiva, uitându-mă la poze şi filmuleţe de la festival.
Pe 6 august o să fie şi Placebo.
Şi mai mult ca sigur o să vreau să mai schimb câte ceva la mine, că doar o să fie vară.
Vreau să mai fac şi nişte mişcare, că am ruginit.
Vreau să mă fac din ce în ce mai fericită.
O să scriu despre asta pe blog. O să scriu chiar asta pe blog, ca să fac lucrurile vag oficiale şi să îmi fie mai greu să uit.
A plecat iarna, să ne trezim!
Ei spun ceva despre mine, şi în momentul de faţă spun „Ina e împuţită, are bube şi cad bucăţele de piele de pe faţa ei mânjită cu cadavre de ţânţari”.
Vreau să schimb asta. Vreau ca povestea pe care o spun pereţii camerei mele să fie una veselă, relaxantă şi relativ misterioasă.
Aşa am ajuns la concluzia că le trebuie perdele, în spatele cărora o să se ascundă reproduceri după diverse picturi, fotografii, vară, joacă, soare, mare, culoare.
Poezii, versuri.
Perdelele verzi sau orange trebuie să fie lungi cam de 150 cm. O să le fac fâşii late cam de 50 cm, şi o să le proptesc cu bolduri mici în banda adezivă dublă. Trebuie să fie dintr-un material uşor, ca să şi stea.
M-am apucat şi să re-umplu cutia O.Z.O.R.A.
TREBUIE sa îmi formez un obicei din a mă motiva, uitându-mă la poze şi filmuleţe de la festival.
Pe 6 august o să fie şi Placebo.
Şi mai mult ca sigur o să vreau să mai schimb câte ceva la mine, că doar o să fie vară.
Vreau să mai fac şi nişte mişcare, că am ruginit.
Vreau să mă fac din ce în ce mai fericită.
O să scriu despre asta pe blog. O să scriu chiar asta pe blog, ca să fac lucrurile vag oficiale şi să îmi fie mai greu să uit.
A plecat iarna, să ne trezim!
miercuri, 28 decembrie 2011
Da, sau
Nu stiu pe cine pacalesc, dar cert e ca, la 5 minute dupa ce am incheiat ultima postare (cu un zambet sincer senin), am simtit cum ma infurii.
E prea usor sa te gandesti la cat de rau ti-ar putea merge.
Intru iar pe blog, vad ce am scris. Ma intreb cand am avut timp sa strecor si ganduri pozitive in toata furtuna de rahat, apoi ma gandesc ca nu as fi sincera fata de mine daca nu as posta si crizele de nu-stiu-ce-exact pe care le am.
O combinatie intre anxietate, panica, nervi si maica-ta.
Mi-e frica si ma enervez la gandul ca "exista 5% sanse ca x cacat sa se intample".
Ma enervez la gandul ca ma enervez. De ce-s eu asa de rea cu mine?
Nu, nu. O sa fie bine.
Gata, promit.
Ma apuc sa desenez sau ceva.
Urasc iarna :(.
E prea usor sa te gandesti la cat de rau ti-ar putea merge.
Intru iar pe blog, vad ce am scris. Ma intreb cand am avut timp sa strecor si ganduri pozitive in toata furtuna de rahat, apoi ma gandesc ca nu as fi sincera fata de mine daca nu as posta si crizele de nu-stiu-ce-exact pe care le am.
O combinatie intre anxietate, panica, nervi si maica-ta.
Mi-e frica si ma enervez la gandul ca "exista 5% sanse ca x cacat sa se intample".
Ma enervez la gandul ca ma enervez. De ce-s eu asa de rea cu mine?
Nu, nu. O sa fie bine.
Gata, promit.
Ma apuc sa desenez sau ceva.
Urasc iarna :(.
shit adds up
Oricine stie cat urasc iarna.
Ma face sa-mi aduc aminte de tot veninul pe care l-am inghitit, sa-l vomit, sa ma uit la el plangand apoi sa il inghit iar.
Asa de frumoasa e iarna pentru mine, si fiecare a fost oribila intr-un mod diferit.
Iarna asta au intervenit niste schimbari, insa.
Anul asta parca am reusit sa vomit veninul si sa inghit la loc doar 80% din el, si simt cum imi vine sa vomit si restul si sa-l las acolo, pe jos.
Undeva, ceva ma vindeca.
Prind speranta si fac din realitate visul meu frumos, si iarna devine agreabila.
" Poate devine chiar placuta! " spune o voce amuzanta in capul meu.
Da, mai stii?
Poate de data asta nu mai intervine FRICA de care mi-e FRICA. Teama ca istoria o sa se repete, ca ratezi ceva, ca instinctul tau se inseala.
Sper sa nu imi mai vina sa ma ascund intr-o pestera si sa pacalesc lumea ca hibernez in timp ce ma gandesc la tot felul de modalitati de razbunare.
Nu mai vreau sa ma gandesc la tot ce e rau si nu mai vreau sa compar situatiile.
Vreau sa uit situatiile.
Vreau sa inteleg ca toate astea cantaresc, si ca fiecare experienta e diferita.
Dar acum asa ceva nu pare posibil, pentru ca ma simt de parca urmeaza sa patesc ceva nou si urat, o teapa regala. Lucrul de care mi-e FRICA. Tremur la cea mai mica asemanare cu ceea ce ma poate rani si o iau razna, si totul devine haos, toti oamenii sunt rai si enervanti, toti vor ceva de la mine si toti ma mint.
Iarna nu mai pare agreabila, iarna ma uraste si-mi arata muie si eu sunt nevoita sa o iau de la capat.
Ma simt nevoita sa ma inchid in camera, sa ma invinetesc de ciuda, sa-mi rod unghiile pana la os, sa-mi smulg parul, sa ma sui pe pereti, sa ma dezbrac si sa alerg in strada pana mor de batranete, si atunci STOP.
Tare bine e sa te descarci in scris.
Acum ma simt bine. N-o sa patesc nimic, stiu.
Trebuie doar sa ma lupt cu mine mult, mult...
Asa ca asta va fi rezolutia mea pt anul ce vine.
Ma face sa-mi aduc aminte de tot veninul pe care l-am inghitit, sa-l vomit, sa ma uit la el plangand apoi sa il inghit iar.
Asa de frumoasa e iarna pentru mine, si fiecare a fost oribila intr-un mod diferit.
Iarna asta au intervenit niste schimbari, insa.
Anul asta parca am reusit sa vomit veninul si sa inghit la loc doar 80% din el, si simt cum imi vine sa vomit si restul si sa-l las acolo, pe jos.
Undeva, ceva ma vindeca.
Prind speranta si fac din realitate visul meu frumos, si iarna devine agreabila.
" Poate devine chiar placuta! " spune o voce amuzanta in capul meu.
Da, mai stii?
Poate de data asta nu mai intervine FRICA de care mi-e FRICA. Teama ca istoria o sa se repete, ca ratezi ceva, ca instinctul tau se inseala.
Sper sa nu imi mai vina sa ma ascund intr-o pestera si sa pacalesc lumea ca hibernez in timp ce ma gandesc la tot felul de modalitati de razbunare.
Nu mai vreau sa ma gandesc la tot ce e rau si nu mai vreau sa compar situatiile.
Vreau sa uit situatiile.
Vreau sa inteleg ca toate astea cantaresc, si ca fiecare experienta e diferita.
Dar acum asa ceva nu pare posibil, pentru ca ma simt de parca urmeaza sa patesc ceva nou si urat, o teapa regala. Lucrul de care mi-e FRICA. Tremur la cea mai mica asemanare cu ceea ce ma poate rani si o iau razna, si totul devine haos, toti oamenii sunt rai si enervanti, toti vor ceva de la mine si toti ma mint.
Iarna nu mai pare agreabila, iarna ma uraste si-mi arata muie si eu sunt nevoita sa o iau de la capat.
Ma simt nevoita sa ma inchid in camera, sa ma invinetesc de ciuda, sa-mi rod unghiile pana la os, sa-mi smulg parul, sa ma sui pe pereti, sa ma dezbrac si sa alerg in strada pana mor de batranete, si atunci STOP.
Tare bine e sa te descarci in scris.
Acum ma simt bine. N-o sa patesc nimic, stiu.
Trebuie doar sa ma lupt cu mine mult, mult...
Asa ca asta va fi rezolutia mea pt anul ce vine.
luni, 7 noiembrie 2011
Sunt însărcinată
Adică am de dus la capăt mai multe sarcini. HAHAAA GEDDIT?
Da, nu.
Am petrecut prea mult timp făcând aproape nimic din ceea ce mi-am propus. Și asta pentru că uit ce mi-am propus. Și să-mi propun să am o memorie mai bună nu merge. Mi-am zis că o să scriu ca să nu uit, și mult timp am uitat - am scris despre cu totul alte chestii, cum ar fi ceea ce mă preocupă pe moment. Să mă gândesc la viitor, la consecințe... nu e ceea ce mă definește.
În felul ăsta mă bucur de prezent, dar nu rezolv nimic din ceea ce aș vrea să rezolv.
De aceea am stat puțin cu mine, în capul meu, și mi-am dat seama că s-au adunat niște griji, și că așa nu mai merge. Se cere niște organizare.
Se cere niște gimnastică de dimineață, se cere mai multă apă, se cer niște calcule la început de lună -înfine, mai multă chibzuială.
Am un teanc de cărți într-o limbă străină pe care o stăpânesc într-un procentaj prea mic față de ce pretenții am de la mine. Mă uit la teanc, el se uită la mine, și amândoi vrem ca eu să îl abordez, să îl mângâi măcar. Dar eu stau și mă uit la el.
Mă rog.
Stăteam, pentru că mi-am dat seama că, dacă vreau ceva, trebuie să o fac imediat. Ori eu deja am deschis prima carte.
Mă uit pe ea chiar acum, nu e așa de greu de înțeles.
Dacă mă apuc să pun în practică măcar un lucru de pe lista lucrurilor care ar trebui să îmi ocupe timpul, măcar UNUL, sigur o să mă apuc de celelalte. Asta din cauză că sunt la extreme, și dacă merg într-o direcție, merg cu toată viteza și îmi iau tot ce-mi trebuie cu mine. În cazul de față, direcția duce către un mai bun randament și alungarea noțiunii de timp pierdut sau LOLFAGTROLOLOLOLCATFOREVERALONE și altele în genul.
Și chestiile pe care le iau cu mine sunt sarcinile de îndeplinit.
Chiar am ce face, și chiar m-am săturat să bălesc, fără creier, în fața monitorului. Unde-i viața mea?
Și când am zis că m-am săturat, înseamnă că m-am plictisit, nu-mi mai aduce bucurie și mă dor ochii. Vreau o schimbare, și am început-o deja.
Să vedem cât o să țină.
Da, nu.
Am petrecut prea mult timp făcând aproape nimic din ceea ce mi-am propus. Și asta pentru că uit ce mi-am propus. Și să-mi propun să am o memorie mai bună nu merge. Mi-am zis că o să scriu ca să nu uit, și mult timp am uitat - am scris despre cu totul alte chestii, cum ar fi ceea ce mă preocupă pe moment. Să mă gândesc la viitor, la consecințe... nu e ceea ce mă definește.
În felul ăsta mă bucur de prezent, dar nu rezolv nimic din ceea ce aș vrea să rezolv.
De aceea am stat puțin cu mine, în capul meu, și mi-am dat seama că s-au adunat niște griji, și că așa nu mai merge. Se cere niște organizare.
Se cere niște gimnastică de dimineață, se cere mai multă apă, se cer niște calcule la început de lună -înfine, mai multă chibzuială.
Am un teanc de cărți într-o limbă străină pe care o stăpânesc într-un procentaj prea mic față de ce pretenții am de la mine. Mă uit la teanc, el se uită la mine, și amândoi vrem ca eu să îl abordez, să îl mângâi măcar. Dar eu stau și mă uit la el.
Mă rog.
Stăteam, pentru că mi-am dat seama că, dacă vreau ceva, trebuie să o fac imediat. Ori eu deja am deschis prima carte.
Mă uit pe ea chiar acum, nu e așa de greu de înțeles.
Dacă mă apuc să pun în practică măcar un lucru de pe lista lucrurilor care ar trebui să îmi ocupe timpul, măcar UNUL, sigur o să mă apuc de celelalte. Asta din cauză că sunt la extreme, și dacă merg într-o direcție, merg cu toată viteza și îmi iau tot ce-mi trebuie cu mine. În cazul de față, direcția duce către un mai bun randament și alungarea noțiunii de timp pierdut sau LOLFAGTROLOLOLOLCATFOREVERALONE și altele în genul.
Și chestiile pe care le iau cu mine sunt sarcinile de îndeplinit.
Chiar am ce face, și chiar m-am săturat să bălesc, fără creier, în fața monitorului. Unde-i viața mea?
Și când am zis că m-am săturat, înseamnă că m-am plictisit, nu-mi mai aduce bucurie și mă dor ochii. Vreau o schimbare, și am început-o deja.
Să vedem cât o să țină.
sâmbătă, 8 octombrie 2011
Kankerjood
Am vrut doar să atrag atenția.
Anunț din start 2 chestii:
1. Am băut, și nu apă.
2. Tastele „R” și „U” lipsesc. În loc de taste, am scoci. Pe principiul „de ce să luăm un laptop cu puțin mai scump când putem să luăm o cutiuță muzicală?”
Ce vreau să zic?
De ce am intrat aici?
Iisuse, ce univers e ăsta?
Cred că simțeam nevoia să scriu într-un fel, iar scrisul de mână, acum, e echivalent cu a găti.
Implică migală.
Ori eu nu sunt în stare nici să mănânc, și îmi e foame.
Am intrat la taxă, ceea ce mi-a dat ocazia de a mă simți ca un fel de fail al familiei din care fac parte. M-am hotărât că mă pun pe învățat!
Nu în weekend.
O să trec la buget, o sa termin facultatea asta... Dar când o să fac ce-mi place de fapt? Ce-mi place de fapt?
Mereu am crezut că, precum marea dragoste a tinereții, pasiunea vieții tale a fost acolo mereu, pe fundal.
Atunci, ce ar fi la mine? Mâncatul?
Dormitul?
Să fie scrisul?
Ideea e că mă simt într-un fel pierdută, și nu vreau să rătăcesc toată viața, mai ales în contextul în care nu rătăcesc pe barba mea.
Tre să mă stabilesc undeva.
Mi-e greu. Recunosc.
Nu e pt că nu aș ști ce vreau. Asta nu înțelege lumea.
E pentru că vreau tot, toată lumea.
Ce?
Anunț din start 2 chestii:
1. Am băut, și nu apă.
2. Tastele „R” și „U” lipsesc. În loc de taste, am scoci. Pe principiul „de ce să luăm un laptop cu puțin mai scump când putem să luăm o cutiuță muzicală?”
Ce vreau să zic?
De ce am intrat aici?
Iisuse, ce univers e ăsta?
Cred că simțeam nevoia să scriu într-un fel, iar scrisul de mână, acum, e echivalent cu a găti.
Implică migală.
Ori eu nu sunt în stare nici să mănânc, și îmi e foame.
Am intrat la taxă, ceea ce mi-a dat ocazia de a mă simți ca un fel de fail al familiei din care fac parte. M-am hotărât că mă pun pe învățat!
Nu în weekend.
O să trec la buget, o sa termin facultatea asta... Dar când o să fac ce-mi place de fapt? Ce-mi place de fapt?
Mereu am crezut că, precum marea dragoste a tinereții, pasiunea vieții tale a fost acolo mereu, pe fundal.
Atunci, ce ar fi la mine? Mâncatul?
Dormitul?
Să fie scrisul?
Ideea e că mă simt într-un fel pierdută, și nu vreau să rătăcesc toată viața, mai ales în contextul în care nu rătăcesc pe barba mea.
Tre să mă stabilesc undeva.
Mi-e greu. Recunosc.
Nu e pt că nu aș ști ce vreau. Asta nu înțelege lumea.
E pentru că vreau tot, toată lumea.
Ce?
sâmbătă, 9 iulie 2011
"hai sa băm"
BEȚÍE, beții, s.f. 1. Stare în care se află omul alcoolizat; stare de ebrietate. ** Consumare regulată de alcool în mari cantități; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (În sintagmele) Beție rece (sau cu stupefiante) = stare de amețeală, de hiperexcitație sau de halucinație provocată de introducerea stupefiantelor în organism. Beție albă = toxicomanie. Beția adâncurilor = stare de euforie provocată de creșterea azotului în sânge la persoane care coboară la mari adâncimi în mări sau oceane. 4. Fig. Stare sufletească de tulburare, de uitare de sine. ** Beție de cuvinte = înșirare bombastică de cuvinte, stil umflat. - Beat + suf. -ie.
Aşa.
De asemenea, nu regret nimic.
Nu-mi pare rău că am dat ultimii bani pe un taxi (în care a avut grijă să mă suie Andreea), ci mă bucur că am avut fix banii de taxi.
Acum anunţăm o mică pauză, ne cuminţim, ieşim la plimbări prin oraş ziua şi facem balonaşe de săpun sau ne jucăm ascunsea.
Mă bucur că ai mei sunt conştienţi de ce au crescut şi nu îmi (mai) reproşează nimic. Până la urmă, aşchia nu sare departe de copac.
AM PEPENE!
Aşa.
De asemenea, nu regret nimic.
Nu-mi pare rău că am dat ultimii bani pe un taxi (în care a avut grijă să mă suie Andreea), ci mă bucur că am avut fix banii de taxi.
Acum anunţăm o mică pauză, ne cuminţim, ieşim la plimbări prin oraş ziua şi facem balonaşe de săpun sau ne jucăm ascunsea.
Mă bucur că ai mei sunt conştienţi de ce au crescut şi nu îmi (mai) reproşează nimic. Până la urmă, aşchia nu sare departe de copac.
AM PEPENE!
marți, 3 mai 2011
Frica nu ține cu mine, frica nu ține cu noi
Din când în când, se mai întâmplă să primești un fel de semn că ești pe drumul cel bun.
Bine, de fapt, eu știu că sunt unde trebuie, dar din cauza fricii care mi s-a băgat pe gât de mică, mai am, dîn când în când, câte un atac de panică sau o criză de anxietate. Așa, gratuit, fără să îmi dau seama exact despre ce e vorba.
Eu cred că alea sunt momentele în care ai cea mai mare nevoie de confirmare. Confirmare a faptului că ai luat deciziile bune, că o să fie bine.
Confirmarea asta a luat chipul unei tanti la vreo 60 de ani. Eram în tren cuGladiola Deutzy Andreea. Stăteam noi de vorbă, ea vorbind normal, eu șoptind (în lipsă acută de voce), și, la un moment dat, Tanti ne întreabă cum ajunge în Apărătorii Patriei.
Îi explicăm noi pe acolo, zâmbind ca niște fete cuminți care tocmai au dat bani unui cerșetor, și Tanti spune:
„Să știți că soluțiile tuturor problemelor sunt aici, pe pământ, de-asta trebuie să ne descurcăm.”
Rămasă mască, nu am putut să zic nimic. Afară de faptul că îmi era fizic imposibil.
Mai stăm noi puțin, și Tanti transmite din nou un mesaj:
„Asta e cea mai frumoasă perioadă a vieții voastre. Acum e tulbure, dar voi trebuie să știți să vă bucurați de viață, că e frumoasă, și e scurtă. Să știți de la mine că toate sunt trecătoare. Toate! (a zâmbit foarte cald aici)
Fiți optimiste, fetelor, gândiți pozitiv. V-am zis, toate sunt trecătoare.”
Și nu, nu ne-a înmânat iconițe sfințite și nu ne-a făcut cruce. Nu a încercat să ne vândă Biblia.
Pur și simplu a zis asta, zâmbind senin tot timpul.
Iar eu nu am putut să zic nimic, înafară de „așa e”.
Și cred că a fost mai bine că nu am avut voce de nimic. Aș fi stricat momentul.
Așa, ea pur și simplu s-a nimerit să fie acolo, atunci, pentru asta, iar eu nu am putut să fac nimic ca să o opresc sau ca să detaliez.
A zis ce trebuia să zică, esențialul.
Apoi am coborât din tren și ne-am luat la revedere.
„The World is like a ride in an amusement park, and when you choose to go on it you think it's real, because that’s how powerful our minds are. And the ride goes up and down and round and round, and it has thrills and chills and is very brightly colored, and it's very loud. And it's fun, for a while”
Bine, de fapt, eu știu că sunt unde trebuie, dar din cauza fricii care mi s-a băgat pe gât de mică, mai am, dîn când în când, câte un atac de panică sau o criză de anxietate. Așa, gratuit, fără să îmi dau seama exact despre ce e vorba.
Eu cred că alea sunt momentele în care ai cea mai mare nevoie de confirmare. Confirmare a faptului că ai luat deciziile bune, că o să fie bine.
Confirmarea asta a luat chipul unei tanti la vreo 60 de ani. Eram în tren cu
Îi explicăm noi pe acolo, zâmbind ca niște fete cuminți care tocmai au dat bani unui cerșetor, și Tanti spune:
„Să știți că soluțiile tuturor problemelor sunt aici, pe pământ, de-asta trebuie să ne descurcăm.”
Rămasă mască, nu am putut să zic nimic. Afară de faptul că îmi era fizic imposibil.
Mai stăm noi puțin, și Tanti transmite din nou un mesaj:
„Asta e cea mai frumoasă perioadă a vieții voastre. Acum e tulbure, dar voi trebuie să știți să vă bucurați de viață, că e frumoasă, și e scurtă. Să știți de la mine că toate sunt trecătoare. Toate! (a zâmbit foarte cald aici)
Fiți optimiste, fetelor, gândiți pozitiv. V-am zis, toate sunt trecătoare.”
Și nu, nu ne-a înmânat iconițe sfințite și nu ne-a făcut cruce. Nu a încercat să ne vândă Biblia.
Pur și simplu a zis asta, zâmbind senin tot timpul.
Iar eu nu am putut să zic nimic, înafară de „așa e”.
Și cred că a fost mai bine că nu am avut voce de nimic. Aș fi stricat momentul.
Așa, ea pur și simplu s-a nimerit să fie acolo, atunci, pentru asta, iar eu nu am putut să fac nimic ca să o opresc sau ca să detaliez.
A zis ce trebuia să zică, esențialul.
Apoi am coborât din tren și ne-am luat la revedere.
„The World is like a ride in an amusement park, and when you choose to go on it you think it's real, because that’s how powerful our minds are. And the ride goes up and down and round and round, and it has thrills and chills and is very brightly colored, and it's very loud. And it's fun, for a while”
marți, 8 martie 2011
s-a stins
Mi-am început dimineaţa aşa: m-a trezit o melodie bestială, mi-am dat seama că am visat că, într-un final, am sărit în lacul ăla verde şi murdar deasupra căruia am fost atâta timp şi mi-a fost frică să sar în el de fiecare dată (de ani de zile visez lacul ăla), am realizat că mi-am rezolvat o problemă, undeva, apoi mi-am făcut ovăz cu lapte cu cacao.
Acum mi-am făcut ciuperci cu brânză şi caşcaval (MULT) la cuptorul cu microunde.
E frumos afară, şi de la 14 jumate am cursuri la neerlandeză.
Cât de tare e ziua asta :))!
Acum mi-am făcut ciuperci cu brânză şi caşcaval (MULT) la cuptorul cu microunde.
E frumos afară, şi de la 14 jumate am cursuri la neerlandeză.
Cât de tare e ziua asta :))!
joi, 3 martie 2011
duminică, 12 decembrie 2010
BAHA
Aş vrea să încep aşa: cur.
Deşi cred că aşa am lămurit pe oricine, simt că trebuie să dezvolt puţin.
:)) Am mers la BAHA party, unde era an all-you-can-drink buffet, ceea ce e destul, se pare, cât să tenteze circa 2000 de oameni. Foarte frumos. Am ajuns acolo cu Ileana, văr-miu, prietena lui şi prietenii mei.
Am intrat, am dat cu toţii câte un shot de tequila, apoi am tăiat-o către „standul” de Jagermeister şi ne-am jucat cu toţii jocul acela cu „eu niciodată nu am *insert action* ”.
„ - E uşurel jagermeisterul, vezi? spuse Ina vărului ei, cu o faţă incredibil de naivă, înainte să piardă numărul shot-urilor de la al 10-lea.”
Pe sistemul „nu simt nimic, mai beau unul”, e futil să spun că m-am... făcut praştie. Adică nu „aş dansa şi aş vorbi”- praştie, ci „sakrgjhjiyjoird cine sunt oamenii ăştia şi de ce am o ghirlandă cu flori la gât”- praştie.
Putem să-i zicem şi „cum am ajuns acasă”-praştie, sau „mi-am lăsat jacheta în local şi am venit în maieuţ acasă”-praştie.
Şi Ileana s-a simţit bine- a rămas singură de pe la... 1 până la 7, când m-a sunat disperată de pe un număr necunoscut, pentru că telefonul ei era (e şi acum) în geanta pe care o lăsase... cuiva (cunoscut) care plecase. În Ploieşti. Geanta Ilenei e în Ploieşti.
Concluzie - BAHA party nu a supt chiar atâta pulă, doar m-am făcut eu praf, şi tre să îmi amintesc să am limită.
Şi o chestie tare care a venit cu BAHA party a fost faptul că am realizat că mai sunt şi oameni pe planeta asta rece. Dacă nu era OM tipul care a stat cu soră-mea şi a avut grijă să ajungă în siguranţă la mine, cine ştie ce se întâmpla... Nu-mi mai recuperam jacheta!
SAU SORA.
Mulţumesc, deci, Mihai, chiar dacă acum dormi în spatele meu (nu vă gândiţi la tâmpenii, erau amândoi obosiţi, terifiaţi şi mahmuri) şi nu ştii că îţi mulţumesc. Îmi pierdusem speranţa, dar acum pot din nou să fredonez „The Warmth” de la Incubus.
Unrelated:
Deşi cred că aşa am lămurit pe oricine, simt că trebuie să dezvolt puţin.
:)) Am mers la BAHA party, unde era an all-you-can-drink buffet, ceea ce e destul, se pare, cât să tenteze circa 2000 de oameni. Foarte frumos. Am ajuns acolo cu Ileana, văr-miu, prietena lui şi prietenii mei.
Am intrat, am dat cu toţii câte un shot de tequila, apoi am tăiat-o către „standul” de Jagermeister şi ne-am jucat cu toţii jocul acela cu „eu niciodată nu am *insert action* ”.
„ - E uşurel jagermeisterul, vezi? spuse Ina vărului ei, cu o faţă incredibil de naivă, înainte să piardă numărul shot-urilor de la al 10-lea.”
Pe sistemul „nu simt nimic, mai beau unul”, e futil să spun că m-am... făcut praştie. Adică nu „aş dansa şi aş vorbi”- praştie, ci „sakrgjhjiyjoird cine sunt oamenii ăştia şi de ce am o ghirlandă cu flori la gât”- praştie.
Putem să-i zicem şi „cum am ajuns acasă”-praştie, sau „mi-am lăsat jacheta în local şi am venit în maieuţ acasă”-praştie.
Şi Ileana s-a simţit bine- a rămas singură de pe la... 1 până la 7, când m-a sunat disperată de pe un număr necunoscut, pentru că telefonul ei era (e şi acum) în geanta pe care o lăsase... cuiva (cunoscut) care plecase. În Ploieşti. Geanta Ilenei e în Ploieşti.
Concluzie - BAHA party nu a supt chiar atâta pulă, doar m-am făcut eu praf, şi tre să îmi amintesc să am limită.
Şi o chestie tare care a venit cu BAHA party a fost faptul că am realizat că mai sunt şi oameni pe planeta asta rece. Dacă nu era OM tipul care a stat cu soră-mea şi a avut grijă să ajungă în siguranţă la mine, cine ştie ce se întâmpla... Nu-mi mai recuperam jacheta!
SAU SORA.
Mulţumesc, deci, Mihai, chiar dacă acum dormi în spatele meu (nu vă gândiţi la tâmpenii, erau amândoi obosiţi, terifiaţi şi mahmuri) şi nu ştii că îţi mulţumesc. Îmi pierdusem speranţa, dar acum pot din nou să fredonez „The Warmth” de la Incubus.
Unrelated:
joi, 9 decembrie 2010
Eu
mă cac pe mama natură şi pe cine pizda mă-sii am moştenit la capitolul „sănătate”.
Cred că, atunci când m-am născut, toate problemele tuturor s-au adunat asupra mea, făcute să apară pe rând în perioade cât mai nepotrivite (e.g: când nu am bani să repar ce căcat de dereglări se mai găseşte corpul meu să aibă).
Da, nu o să punctez acum toate argumentele care ar putea să vă arate ce contrast e între mine şi o persoană normală dpdv fizic. Ideea e că sunt DEFECTĂ şi că e o bucurie faptul că o să mă lupt cu chestiile astea, probabil, toată viaţa.
Nu sunt chestii grave, dar sunt chestiile alea mici şi multe care te enervează. Sau e o chestie pe care nu poţi să o repari, care duce la alte chestiuţe mici cu soluţii riscante, scumpe sau ridicole.
Ştiu sigur că în familia mea s-a murit şi de cancer... Hmm, i wonder what that cancer is doing now.
HAHA nu scap eu aşa uşor.
De fapt, nici nu ştiu ce funcţionează corect la mine. Sistemul respirator, dar hai să nu cobesc.
Până acum, am urmărit să subliniez faptul că nu am nici o vină, de-asta mă şi oftic şi simt nevoia să mă descarc şi să bat cu sete o fetiţă de 13 ani, până când ajunge să simtă gustul propriului ei creier.
Chiar... chiar simt nevoia să bat pe cineva de foarte mult timp.
<3
Cred că, atunci când m-am născut, toate problemele tuturor s-au adunat asupra mea, făcute să apară pe rând în perioade cât mai nepotrivite (e.g: când nu am bani să repar ce căcat de dereglări se mai găseşte corpul meu să aibă).
Da, nu o să punctez acum toate argumentele care ar putea să vă arate ce contrast e între mine şi o persoană normală dpdv fizic. Ideea e că sunt DEFECTĂ şi că e o bucurie faptul că o să mă lupt cu chestiile astea, probabil, toată viaţa.
Nu sunt chestii grave, dar sunt chestiile alea mici şi multe care te enervează. Sau e o chestie pe care nu poţi să o repari, care duce la alte chestiuţe mici cu soluţii riscante, scumpe sau ridicole.
Ştiu sigur că în familia mea s-a murit şi de cancer... Hmm, i wonder what that cancer is doing now.
HAHA nu scap eu aşa uşor.
De fapt, nici nu ştiu ce funcţionează corect la mine. Sistemul respirator, dar hai să nu cobesc.
Până acum, am urmărit să subliniez faptul că nu am nici o vină, de-asta mă şi oftic şi simt nevoia să mă descarc şi să bat cu sete o fetiţă de 13 ani, până când ajunge să simtă gustul propriului ei creier.
Chiar... chiar simt nevoia să bat pe cineva de foarte mult timp.
<3
luni, 29 noiembrie 2010
kanker
După ce le-am urat cancer colegelor mele, aici, pe blog, una din colege mi-a plâns în braţe pentru că mătuşa ei are cancer!
Acum se mută amândouă din cameră. Exact acum. Îşi strâng lucrurile şi le mută, de la camera 6, la camera 11.
O, ce bucurie!
Va fi, într-adevăr, o iarnă frumoasă.
Deja simt cum mă umplu de spiritul crăciunului.
Ce iau cadou unei tipe despre care nu ştiu decât că e îndrăgostită de fundul ei (are toate motivele)?
În rest, toţi cei care îmi sunt apropiaţi vor primi cele mai bestiale cadouri din partea mea. Abia aştept să vă văd feţele. Abia aştept să stau sub bradul de crăciun şi să mă holbez la luminiţe.
Nu, nu are nici o semnificaţie religioasă pentru mine, e doar o tradiţie la care ţin, din cauză că îmi place să stau cu familia şi să facem tot ce se face de crăciun.
Tot nu vreau să primesc urări, chestia asta rămâne valabilă, şi o să o zic în fiecare an.
Anul viitor o să o zic din aprilie, ca să fiu sigură.
Acum se mută amândouă din cameră. Exact acum. Îşi strâng lucrurile şi le mută, de la camera 6, la camera 11.
O, ce bucurie!
Va fi, într-adevăr, o iarnă frumoasă.
Deja simt cum mă umplu de spiritul crăciunului.
Ce iau cadou unei tipe despre care nu ştiu decât că e îndrăgostită de fundul ei (are toate motivele)?
În rest, toţi cei care îmi sunt apropiaţi vor primi cele mai bestiale cadouri din partea mea. Abia aştept să vă văd feţele. Abia aştept să stau sub bradul de crăciun şi să mă holbez la luminiţe.
Nu, nu are nici o semnificaţie religioasă pentru mine, e doar o tradiţie la care ţin, din cauză că îmi place să stau cu familia şi să facem tot ce se face de crăciun.
Tot nu vreau să primesc urări, chestia asta rămâne valabilă, şi o să o zic în fiecare an.
Anul viitor o să o zic din aprilie, ca să fiu sigură.
duminică, 14 noiembrie 2010
O să aveţi dulceaţă, promit
Cred că sunt unde trebuie (nu din punct de vedere geografic).
Mi-am dat seama că, practic, mi-am atins cam toate obiectivele. Sunt mulţumită de mine şi...
:))
Tocmai am văzut un gândac, nici măcar n-am reuşit să-l omor, a fost prea rapid.
Revenind...
Am făcut cam tot ce-am vrut, şi am ajuns în punctul în care pot să mă declar mulţumită. Consider că am făcut treabă bună până acum, am muncit la mine şi am primit şi ajutorul de care aveam nevoie.
Acum (exact acum, valabil doar în momentul de faţă) simt că nu-mi mai e frică de nimic, trec prin tot ce se poate trece, profit de orice ocazie ca să-mi pot îmbogăţi bagajul de cunoştinţe şi experienţe. Sunt curioasă, noutatea mă incită şi... am poftă de viaţă! :D
De-asta zic că am impresia că merg pe unde trebuie şi că sunt la locul potrivit, la momentul potrivit.
Şi nu regret nimic, înafară de faptul că AM UITAT să aduc borcanul ăla cu dulceaţă de gutui... Îmi pare tare rău, 13 şi Mihai, chiar îmi pare.
O rezolvăm noi cumva când vin.
Sunt curioasă prin ce stare o să trec în următoarele 5 minute.
Mai vreau o schimbare, ce să-mi mai fac?
Mi-am dat seama că, practic, mi-am atins cam toate obiectivele. Sunt mulţumită de mine şi...
:))
Tocmai am văzut un gândac, nici măcar n-am reuşit să-l omor, a fost prea rapid.
Revenind...
Am făcut cam tot ce-am vrut, şi am ajuns în punctul în care pot să mă declar mulţumită. Consider că am făcut treabă bună până acum, am muncit la mine şi am primit şi ajutorul de care aveam nevoie.
Acum (exact acum, valabil doar în momentul de faţă) simt că nu-mi mai e frică de nimic, trec prin tot ce se poate trece, profit de orice ocazie ca să-mi pot îmbogăţi bagajul de cunoştinţe şi experienţe. Sunt curioasă, noutatea mă incită şi... am poftă de viaţă! :D
De-asta zic că am impresia că merg pe unde trebuie şi că sunt la locul potrivit, la momentul potrivit.
Şi nu regret nimic, înafară de faptul că AM UITAT să aduc borcanul ăla cu dulceaţă de gutui... Îmi pare tare rău, 13 şi Mihai, chiar îmi pare.
O rezolvăm noi cumva când vin.
Sunt curioasă prin ce stare o să trec în următoarele 5 minute.
Mai vreau o schimbare, ce să-mi mai fac?
miercuri, 3 noiembrie 2010
e crăciunul
Nu mi-am judecat colegele, doar relatam fapte.
Cum o să relatez şi acum.
Se făcea că era luni noapte, şi mă întorceam de la etajul 4, unde am stat cu oameni pe care abia îi cunoscusem şi un prieten. Şi mi-era foame, dar... Nu, nu.
Pe scurt:
Stăteam la calculator, puţin pierdută, puţin letargică. Colega mea de cameră, Flori, mă întreabă, cu un zâmbet foarte senin şi cu o privire caldă, dacă... vreau o portocală.
DOAMNE, DA! VREAU O PORTOCALĂ!
Vroiam portocala aia atât de mult, am mâncat-o cu atâta satisfacţie, şi mi-a picat atât de bine, încât aproape că am plâns de fericire. Nu mi-a venit să cred că cineva tocmai mi-a oferit o portocală. La momentul ăla, îl interpretasem ca fiind gestul suprem de bunăvoinţă şi protecţie. M-a făcut să mă simt în siguranţă; zici că era crăciunul în familie, mai era şi mirosul specific.
Mulţumesc, Flori, pentru portocală. Mulţumesc prietenului ei, care i-a adus portocale.
Da, şi ieri m-am dus şi mi-am luat portocale şi nu i-am oferit.
Ce? Mai are!
Cum o să relatez şi acum.
Se făcea că era luni noapte, şi mă întorceam de la etajul 4, unde am stat cu oameni pe care abia îi cunoscusem şi un prieten. Şi mi-era foame, dar... Nu, nu.
Pe scurt:
Stăteam la calculator, puţin pierdută, puţin letargică. Colega mea de cameră, Flori, mă întreabă, cu un zâmbet foarte senin şi cu o privire caldă, dacă... vreau o portocală.
DOAMNE, DA! VREAU O PORTOCALĂ!
Vroiam portocala aia atât de mult, am mâncat-o cu atâta satisfacţie, şi mi-a picat atât de bine, încât aproape că am plâns de fericire. Nu mi-a venit să cred că cineva tocmai mi-a oferit o portocală. La momentul ăla, îl interpretasem ca fiind gestul suprem de bunăvoinţă şi protecţie. M-a făcut să mă simt în siguranţă; zici că era crăciunul în familie, mai era şi mirosul specific.
Mulţumesc, Flori, pentru portocală. Mulţumesc prietenului ei, care i-a adus portocale.
Da, şi ieri m-am dus şi mi-am luat portocale şi nu i-am oferit.
Ce? Mai are!
luni, 11 octombrie 2010
Mi-am cunoscut colegele.
Sunt exact cum nu mi-aş fi imaginat, sunt exact opusul meu. Zici că a fost regizată faza.
Stau cu 2 viitoare profesoare, una din ele e la teologie şi doarme cu icoana la capul patului, şi ceva îmi zice că nu şi-a pus prea multe întrebări în viaţa ei senină.
Înfine, sunt fete de treabă, bine crescute. De-asta şi sunt opusul meu.
În rest, toate bune. Îmi place ce fac la facultate, iar orarul e lejer.
Cu toate astea, azi am cedat şi am dormit... Am recuperat, că nu mai puteam. Din cauza asta, cred că am pierdut alte 5 litere ale alfabetului persan, vreo 10 mai degrabă.
Însă a meritat.
Nu mai vreau nimic, nu mai vreau, ba vreau, dar nu trebuie. Nu mai trebuie. Lasati-ma un pic.
Sunt exact cum nu mi-aş fi imaginat, sunt exact opusul meu. Zici că a fost regizată faza.
Stau cu 2 viitoare profesoare, una din ele e la teologie şi doarme cu icoana la capul patului, şi ceva îmi zice că nu şi-a pus prea multe întrebări în viaţa ei senină.
Înfine, sunt fete de treabă, bine crescute. De-asta şi sunt opusul meu.
În rest, toate bune. Îmi place ce fac la facultate, iar orarul e lejer.
Cu toate astea, azi am cedat şi am dormit... Am recuperat, că nu mai puteam. Din cauza asta, cred că am pierdut alte 5 litere ale alfabetului persan, vreo 10 mai degrabă.
Însă a meritat.
Nu mai vreau nimic, nu mai vreau, ba vreau, dar nu trebuie. Nu mai trebuie. Lasati-ma un pic.
sâmbătă, 2 octombrie 2010
customized counter no longer needed, thank you
for i am here!
Gata, am ajuns într-un final şi-n camera din Bucureşti, pe care o văi împărţi cu 2 tipe.
Tipe pe care nici la ora asta nu le-am cunoscut. În schimb... s-au instalat înaintea mea, ceea ce-mi lasă mie plăcerea de... a judeca!
Prejudecăţile, ce lucru frumos :D.
Aşadar, una din fete e pitică, altfel n-ar purta 35 la balerinii ei roşii. Şi mie, cum îmi plac persoanele mici, îmi pică foarte bine.
De fapt, mai rău o să-i pice ei.
Studiază pt carnet şi are aşternuturile frumoase. E reprezentant avon.
Prietena ei e mai înaltă decât ea (îmi imaginez că n-ar fi greu) şi are pătură cu print de leopard, dar nu contează asta. E o pătură foarte moale, oricum.
Ambele au: halat de baie (unul galben, unul roz, mi-e frică), bagă dulciuri (mă oftică), au acelaşi stil de set de cană-animal+ castronel. Beau cola. Au cuptor cu microunde, ceea ce mă scuteşte pe mine de efortul de a-mi cumpăra, şi mai e convenabil pt că eu am venit cu plita electrică, deci n-ar trebui să comenteze. Nu par să aibă prea multe chestii.
Cu toată „analiza” asta, nu, nu am tras (încă) nici o concluzie referitoare la partea care chiar contează, respectiv CE FEL DE PERSOANE SUNT.
Ar fi absurd.
Aşa.
M-am instalat, am văzut 2 gândaci, i-am omorât.
Sunt singura cu veioză şi mă duc la baie acum.
Am o stare de bine :D.
Gata, am ajuns într-un final şi-n camera din Bucureşti, pe care o văi împărţi cu 2 tipe.
Tipe pe care nici la ora asta nu le-am cunoscut. În schimb... s-au instalat înaintea mea, ceea ce-mi lasă mie plăcerea de... a judeca!
Prejudecăţile, ce lucru frumos :D.
Aşadar, una din fete e pitică, altfel n-ar purta 35 la balerinii ei roşii. Şi mie, cum îmi plac persoanele mici, îmi pică foarte bine.
De fapt, mai rău o să-i pice ei.
Studiază pt carnet şi are aşternuturile frumoase. E reprezentant avon.
Prietena ei e mai înaltă decât ea (îmi imaginez că n-ar fi greu) şi are pătură cu print de leopard, dar nu contează asta. E o pătură foarte moale, oricum.
Ambele au: halat de baie (unul galben, unul roz, mi-e frică), bagă dulciuri (mă oftică), au acelaşi stil de set de cană-animal+ castronel. Beau cola. Au cuptor cu microunde, ceea ce mă scuteşte pe mine de efortul de a-mi cumpăra, şi mai e convenabil pt că eu am venit cu plita electrică, deci n-ar trebui să comenteze. Nu par să aibă prea multe chestii.
Cu toată „analiza” asta, nu, nu am tras (încă) nici o concluzie referitoare la partea care chiar contează, respectiv CE FEL DE PERSOANE SUNT.
Ar fi absurd.
Aşa.
M-am instalat, am văzut 2 gândaci, i-am omorât.
Sunt singura cu veioză şi mă duc la baie acum.
Am o stare de bine :D.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)