- nota 4, PATRU, la un examen la care sunt sigura ca am scris de cel putin 5, la cea mai scarboasa materie din orar, predata in cel mai haotic stil de un om care nu stie nici el sigur ce vrea de la noi.
- fosta proprietara, care a facut calcul pentru 5 zile de chirie, cand noi nici nu plateam vreodata chiria pe 1 ale lunii. Chestie pe care nu s-a obosit sa o mentioneze cand i-am spus ca ne mutam luni. Banii mei de studenta o vor face pe ea fericita, in contextul in care castiga mai mult decat destul.
- profesori care te fac proasta aproape pe fata, spunand ca ei nu cred ca esti capabila sa scrii pentru licenta cele 3 pagini pe care te-ai chinuit sa le scrii. Tu nu esti la nivelul ala, nu poti tu sa ai asa de putine greseli. Ce e cu ordinea asta normala a cuvintelor in propozitie? Cam lungi frazele. Cam poetic. Spune-ne si noua cum ai facut, suntem foarte interesati si ipocriti. Muie.
- profesori care schimba programul ultimelor examene si ne lasa sa o frecam o ora jumatate ca sa-si faca rutina.
Cred ca merit sa beau putin weekendul asta, si sa ma oftic.
Sunt toata un deget, de fapt. UN MARE DEGET, CEL MAI MARE, PENTRU VOI.
<3>
Se afișează postările cu eticheta bucureşti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bucureşti. Afișați toate postările
miercuri, 6 februarie 2013
luni, 10 decembrie 2012
Nu mi-a plăcut niciodată să ştiu să scriu
Realitatea ta este aragazul nespălat,
care geme sub dâre de cafea şi ulei scârbos.
Realitatea ta este bluza ruptă
pe o porţiune de 5 cm.
Realitatea ta este tema nescrisă
pe ultima sută de metri.
Realitatea ta este programul decalat,
cearcănele triste, ochii umflaţi.
Durerea de stomac, noaptea,
când te încolăceşti sub pătură
printre şerveţele pline cu diverse
este realitatea ta.
Este lumea pe care ţi-ai ales
să ţi-o construieşti. E casa ta.
care geme sub dâre de cafea şi ulei scârbos.
Realitatea ta este bluza ruptă
pe o porţiune de 5 cm.
Realitatea ta este tema nescrisă
pe ultima sută de metri.
Realitatea ta este programul decalat,
cearcănele triste, ochii umflaţi.
Durerea de stomac, noaptea,
când te încolăceşti sub pătură
printre şerveţele pline cu diverse
este realitatea ta.
Este lumea pe care ţi-ai ales
să ţi-o construieşti. E casa ta.
marți, 4 decembrie 2012
Nici asta nu rezolvă nimic
Faptul că noi şi numai noi suntem responsabili pentru propria noastră suferinţă este un adevăr crud şi dureros.
Înţelegerea acestui adevăr este dureroasă, vreau să zic. Doare să ştii că tu ţi-ai dat cu piatra în cap.
Şi, din moment ce continui cu această activitate, pot să spun că nu ai învăţat nimic. Aceeaşi piatră, acelaşi cap - maniera în care le faci pe cele 2 să se întâlnească poate variază, dar ideea e aceeaşi. Te complaci.
Libertatea de a-ţi crea lumea nu a fost niciodată mai dezastruoasă.
În contextul în care eşti un individ slab, avid de atenţie, afecţiune şi echilibru, care şi-a creat lumea având ca prioritate comfortul, nu e de mirare că fenomenul de autodistrugere se întâmplă cu o rată deosebit de accelerată. Ţi-ai dat atâţia pumni încât nu-i mai poţi număra. Ai făcut decizii proaste din cauză că tu, singurel, ţi-ai ales prioritatea. Ea stă la baza inabilităţii tale de a urca din groapa pe care o numeşti „siguranţă”. Siguranţă la fel de stabilă ca şi tine, siguranţă care se clatină imediat ce un obiect sau o persoană din lumea ta dispare, îşi mută locul sau se schimbă pentru o secundă.
Dacă ai fi stabil, sigur pe tine, aşa ceva nu s-ar întâmpla.
Dacă ai avea curajul, ai putea vedea că libertatea de care ziceam poate fi folosită în scopuri extraordinare.
Ai putea merge pe drumul către tine, ai putea să te construieşti, ai putea fi cum şi ceea ce vrei. Da! Dar ce te faci cu timpul care trebuie investit înafara capului tău? Ce să faci, să uiţi tot ce ai învăţat? Să o iei de la capăt, să uiţi de tot ce ai clădit în jurul tău? O fi din hârtie castelul tău, dar e mai bine decât nici un castel! În plus, înafara castelului sunt dinozauri cu care tu nu ştii să interacţionezi, şi dacă mai pui la socoteală şi părerile dinozaurilor.... În orice caz, e înfricoşător.
Dar asta nu e nimic. Mai e şi părerea TA despre tine. Eşti slab, dar eşti prea slab ca să te mobilizezi. Nu ştii ce să faci, de unde să începi. Gândindu-te la asta, îţi dai seama că nu ştii aşa multe despre tine. Tot ce ştii se reduce la faptul că eşti vulnerabil. Şi slab. Şi cu adevărat singur. Şi ajungi în punctul în care ţi-e aşa de milă de tine, încât ţi-e silă. Te chinui, iar îţi dai în cap.
Aici trebuie să te opreşti. Respiră adânc, relaxat, ieşi din tine şi observă. Nu mai judeca.
Dacă tu eşti slab, toţi suntem slabi. Partea bună este că exact trăsătura asta e noastră e ceea ce ne aduce împreună. E demn de milă, dar e şi frumos.
Şi eşti la fel de singur ca toţi ceilalţi. Numai că nu eşti obişnuit, nu ştii ce să faci cu tine în singurătatea asta.
Eu zic că e o ocazie excelentă de a afla ce poţi fi.
De aici poţi începe.
Înţelegerea acestui adevăr este dureroasă, vreau să zic. Doare să ştii că tu ţi-ai dat cu piatra în cap.
Şi, din moment ce continui cu această activitate, pot să spun că nu ai învăţat nimic. Aceeaşi piatră, acelaşi cap - maniera în care le faci pe cele 2 să se întâlnească poate variază, dar ideea e aceeaşi. Te complaci.
Libertatea de a-ţi crea lumea nu a fost niciodată mai dezastruoasă.
În contextul în care eşti un individ slab, avid de atenţie, afecţiune şi echilibru, care şi-a creat lumea având ca prioritate comfortul, nu e de mirare că fenomenul de autodistrugere se întâmplă cu o rată deosebit de accelerată. Ţi-ai dat atâţia pumni încât nu-i mai poţi număra. Ai făcut decizii proaste din cauză că tu, singurel, ţi-ai ales prioritatea. Ea stă la baza inabilităţii tale de a urca din groapa pe care o numeşti „siguranţă”. Siguranţă la fel de stabilă ca şi tine, siguranţă care se clatină imediat ce un obiect sau o persoană din lumea ta dispare, îşi mută locul sau se schimbă pentru o secundă.
Dacă ai fi stabil, sigur pe tine, aşa ceva nu s-ar întâmpla.
Dacă ai avea curajul, ai putea vedea că libertatea de care ziceam poate fi folosită în scopuri extraordinare.
Ai putea merge pe drumul către tine, ai putea să te construieşti, ai putea fi cum şi ceea ce vrei. Da! Dar ce te faci cu timpul care trebuie investit înafara capului tău? Ce să faci, să uiţi tot ce ai învăţat? Să o iei de la capăt, să uiţi de tot ce ai clădit în jurul tău? O fi din hârtie castelul tău, dar e mai bine decât nici un castel! În plus, înafara castelului sunt dinozauri cu care tu nu ştii să interacţionezi, şi dacă mai pui la socoteală şi părerile dinozaurilor.... În orice caz, e înfricoşător.
Dar asta nu e nimic. Mai e şi părerea TA despre tine. Eşti slab, dar eşti prea slab ca să te mobilizezi. Nu ştii ce să faci, de unde să începi. Gândindu-te la asta, îţi dai seama că nu ştii aşa multe despre tine. Tot ce ştii se reduce la faptul că eşti vulnerabil. Şi slab. Şi cu adevărat singur. Şi ajungi în punctul în care ţi-e aşa de milă de tine, încât ţi-e silă. Te chinui, iar îţi dai în cap.
Aici trebuie să te opreşti. Respiră adânc, relaxat, ieşi din tine şi observă. Nu mai judeca.
Dacă tu eşti slab, toţi suntem slabi. Partea bună este că exact trăsătura asta e noastră e ceea ce ne aduce împreună. E demn de milă, dar e şi frumos.
Şi eşti la fel de singur ca toţi ceilalţi. Numai că nu eşti obişnuit, nu ştii ce să faci cu tine în singurătatea asta.
Eu zic că e o ocazie excelentă de a afla ce poţi fi.
De aici poţi începe.
marți, 15 mai 2012
De goede Ina
Look at the instructions. No, forget it. Hundreds of pages of instructions on how to operate the Ina are for the booksmart. You need not be booksmart, but smart heartwise.
In the end, if your Ina is relaxed, well fed, clean, feels loved and protected, if your Ina laughs, belches, jumps around you and leaves you notes and sandwiches, you have the right Ina.
In the end, if your Ina is relaxed, well fed, clean, feels loved and protected, if your Ina laughs, belches, jumps around you and leaves you notes and sandwiches, you have the right Ina.
joi, 10 mai 2012
Mărturia lui 36 B
Pe mine nu m-a încântat niciodată fotbalul. Pur şi simplu nu făcea sens şi nu trezea nimic în mine. N-am înţeles suporterii şi toţi oamenii foarte entuziasmaţi1, şi toate cântecele lor, şi toate fularele, pălăriile, bannerele şi ce nu. Ce atâta importanţă ?
Înfine, ca orice chestie în viaţa mea, şi asta s-a schimbat. Ce bine! Acum am un lucru mai puţin la auzul căruia să strâmb din nas.
Ideea e că eu şi Andreea Sombrero Mui Caliente am participat ca voluntari în ceremonia de deschidere a meciului de pe 9 mai, marele meci al vieţii, pt care Bucureştiul s-a curăţat, încercând să pară prezentabil pt toată claia de oameni care se anunţa (cca 52 000 oameni vorbitori de diverse limbi). A început ca o chestie pe care o facem în defavoarea timpului nostru liber, apoi s-a transformat într-o mare favoare stilului nostru de viaţă, şi nu numai din cauză că alergam în repetate rânduri cu o placă deasupra capului.
Mă aşteptam ca plusul de mişcare să mă binedispună, dar nu mă aşteptam să mă prindă aşa de tare.
Nu am luat în calcul mai multe aspecte.
Primul, şi cel mai frumos, e cel în care colaborezi cu o grămadă de oameni fără să conteze altceva decât produsul final, menit să aducă bucurie ochilor din tribune şi de acasă. Fără ostilităţi, fără pretenţii. 400 de oameni vroiau ca totul să iasă bine. Unii mai vroiau şi să prindă bilet la meci, dar asta e altă poveste. Nu a fost relevant.
Apoi, să nu uităm că acolo unde ne-am adunat toţi, pe stadion, am simţit atâta energie pozitivă că n-am ştiut ce să facem cu ea.
Mi-aş dori să pot dezvolta, dar nu aşa... în cuvinte foarte multe. Când sute de oameni se adună şi fac asta, începi să pierzi din limite, şi-ţi reaminteşti că e nemaipomenit să schimbi ceva la tine făcând ceva complet aleatoriu.
Mi-ar plăcea să mai fac lucruri în genul, cu aceiaşi oameni care s-au ocupat atât de bine de noi.
Am stat şi la meci, m-am bucurat de el, am înjurat, am ţipat (nu prea tare, de teamă să nu atrag ceva priviri) şi mi-a părut rău că n-au putut ambele echipe să câştige.
Mă bucur, totuşi, că am cunoscut o tonă de oameni şi că am devenit mai uşoară într-ale bagajelor care ţin de prejudecăţi. Adică m-am răzgândit.
Cu drag, 36 B de la plăci.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------
1 - nu mă refer la extremele mâncătoare de seminţe care îşi exprimă pasiunea cu ajutorul violenţei sau lipsei de respect, şi creier.
joi, 1 martie 2012
TREBUIE
Pereţii mei alb-jegoşi au nevoie de o schimbare.
Ei spun ceva despre mine, şi în momentul de faţă spun „Ina e împuţită, are bube şi cad bucăţele de piele de pe faţa ei mânjită cu cadavre de ţânţari”.
Vreau să schimb asta. Vreau ca povestea pe care o spun pereţii camerei mele să fie una veselă, relaxantă şi relativ misterioasă.
Aşa am ajuns la concluzia că le trebuie perdele, în spatele cărora o să se ascundă reproduceri după diverse picturi, fotografii, vară, joacă, soare, mare, culoare.
Poezii, versuri.
Perdelele verzi sau orange trebuie să fie lungi cam de 150 cm. O să le fac fâşii late cam de 50 cm, şi o să le proptesc cu bolduri mici în banda adezivă dublă. Trebuie să fie dintr-un material uşor, ca să şi stea.
M-am apucat şi să re-umplu cutia O.Z.O.R.A.
TREBUIE sa îmi formez un obicei din a mă motiva, uitându-mă la poze şi filmuleţe de la festival.
Pe 6 august o să fie şi Placebo.
Şi mai mult ca sigur o să vreau să mai schimb câte ceva la mine, că doar o să fie vară.
Vreau să mai fac şi nişte mişcare, că am ruginit.
Vreau să mă fac din ce în ce mai fericită.
O să scriu despre asta pe blog. O să scriu chiar asta pe blog, ca să fac lucrurile vag oficiale şi să îmi fie mai greu să uit.
A plecat iarna, să ne trezim!
Ei spun ceva despre mine, şi în momentul de faţă spun „Ina e împuţită, are bube şi cad bucăţele de piele de pe faţa ei mânjită cu cadavre de ţânţari”.
Vreau să schimb asta. Vreau ca povestea pe care o spun pereţii camerei mele să fie una veselă, relaxantă şi relativ misterioasă.
Aşa am ajuns la concluzia că le trebuie perdele, în spatele cărora o să se ascundă reproduceri după diverse picturi, fotografii, vară, joacă, soare, mare, culoare.
Poezii, versuri.
Perdelele verzi sau orange trebuie să fie lungi cam de 150 cm. O să le fac fâşii late cam de 50 cm, şi o să le proptesc cu bolduri mici în banda adezivă dublă. Trebuie să fie dintr-un material uşor, ca să şi stea.
M-am apucat şi să re-umplu cutia O.Z.O.R.A.
TREBUIE sa îmi formez un obicei din a mă motiva, uitându-mă la poze şi filmuleţe de la festival.
Pe 6 august o să fie şi Placebo.
Şi mai mult ca sigur o să vreau să mai schimb câte ceva la mine, că doar o să fie vară.
Vreau să mai fac şi nişte mişcare, că am ruginit.
Vreau să mă fac din ce în ce mai fericită.
O să scriu despre asta pe blog. O să scriu chiar asta pe blog, ca să fac lucrurile vag oficiale şi să îmi fie mai greu să uit.
A plecat iarna, să ne trezim!
marți, 10 ianuarie 2012
Cum sa-ti dai foc la viata
Sau ce pierzi atunci cand nu asculti de un om care stie ce vorbeste.
Acum nustiucattimp am scris un post despre monogamie si lipsa ei desavarsita in oameni. Am argumentat de ce nu vreau sa mi se spuna ca am fost inselata, apoi am considerat ca mai e nevoie de explicatii. Cat inca mai eram furioasa, am scris asadar inca un post.
Si am scris totul degeaba.
Urmeaza o lista de item-uri care se duc atunci cand estiegoist sincer si te hotarasti ca e timpul sa distrugi consolidezi relatia deja existenta prin destainuiri pe care nu ti le poti abtine.
1. Toata increderea care se stransese pana atunci. Felicitari. Nu o sa mai stiu niciodata nimic sigur.
2. Respectul meu pentru tine. Pe care se pare ca nu il meriti odata ce calci pe unul din cele mai mari principii ale mele.
3. Locul I
4. Momente in care totul e bine.
Ce-i drept, se mai duce si
5. Povara pe care o duceai.
Acum e in spatele meu. <3.
Acum nustiucattimp am scris un post despre monogamie si lipsa ei desavarsita in oameni. Am argumentat de ce nu vreau sa mi se spuna ca am fost inselata, apoi am considerat ca mai e nevoie de explicatii. Cat inca mai eram furioasa, am scris asadar inca un post.
Si am scris totul degeaba.
Urmeaza o lista de item-uri care se duc atunci cand esti
1. Toata increderea care se stransese pana atunci. Felicitari. Nu o sa mai stiu niciodata nimic sigur.
2. Respectul meu pentru tine. Pe care se pare ca nu il meriti odata ce calci pe unul din cele mai mari principii ale mele.
3. Locul I
4. Momente in care totul e bine.
Ce-i drept, se mai duce si
5. Povara pe care o duceai.
Acum e in spatele meu. <3.
luni, 7 noiembrie 2011
Sunt însărcinată
Adică am de dus la capăt mai multe sarcini. HAHAAA GEDDIT?
Da, nu.
Am petrecut prea mult timp făcând aproape nimic din ceea ce mi-am propus. Și asta pentru că uit ce mi-am propus. Și să-mi propun să am o memorie mai bună nu merge. Mi-am zis că o să scriu ca să nu uit, și mult timp am uitat - am scris despre cu totul alte chestii, cum ar fi ceea ce mă preocupă pe moment. Să mă gândesc la viitor, la consecințe... nu e ceea ce mă definește.
În felul ăsta mă bucur de prezent, dar nu rezolv nimic din ceea ce aș vrea să rezolv.
De aceea am stat puțin cu mine, în capul meu, și mi-am dat seama că s-au adunat niște griji, și că așa nu mai merge. Se cere niște organizare.
Se cere niște gimnastică de dimineață, se cere mai multă apă, se cer niște calcule la început de lună -înfine, mai multă chibzuială.
Am un teanc de cărți într-o limbă străină pe care o stăpânesc într-un procentaj prea mic față de ce pretenții am de la mine. Mă uit la teanc, el se uită la mine, și amândoi vrem ca eu să îl abordez, să îl mângâi măcar. Dar eu stau și mă uit la el.
Mă rog.
Stăteam, pentru că mi-am dat seama că, dacă vreau ceva, trebuie să o fac imediat. Ori eu deja am deschis prima carte.
Mă uit pe ea chiar acum, nu e așa de greu de înțeles.
Dacă mă apuc să pun în practică măcar un lucru de pe lista lucrurilor care ar trebui să îmi ocupe timpul, măcar UNUL, sigur o să mă apuc de celelalte. Asta din cauză că sunt la extreme, și dacă merg într-o direcție, merg cu toată viteza și îmi iau tot ce-mi trebuie cu mine. În cazul de față, direcția duce către un mai bun randament și alungarea noțiunii de timp pierdut sau LOLFAGTROLOLOLOLCATFOREVERALONE și altele în genul.
Și chestiile pe care le iau cu mine sunt sarcinile de îndeplinit.
Chiar am ce face, și chiar m-am săturat să bălesc, fără creier, în fața monitorului. Unde-i viața mea?
Și când am zis că m-am săturat, înseamnă că m-am plictisit, nu-mi mai aduce bucurie și mă dor ochii. Vreau o schimbare, și am început-o deja.
Să vedem cât o să țină.
Da, nu.
Am petrecut prea mult timp făcând aproape nimic din ceea ce mi-am propus. Și asta pentru că uit ce mi-am propus. Și să-mi propun să am o memorie mai bună nu merge. Mi-am zis că o să scriu ca să nu uit, și mult timp am uitat - am scris despre cu totul alte chestii, cum ar fi ceea ce mă preocupă pe moment. Să mă gândesc la viitor, la consecințe... nu e ceea ce mă definește.
În felul ăsta mă bucur de prezent, dar nu rezolv nimic din ceea ce aș vrea să rezolv.
De aceea am stat puțin cu mine, în capul meu, și mi-am dat seama că s-au adunat niște griji, și că așa nu mai merge. Se cere niște organizare.
Se cere niște gimnastică de dimineață, se cere mai multă apă, se cer niște calcule la început de lună -înfine, mai multă chibzuială.
Am un teanc de cărți într-o limbă străină pe care o stăpânesc într-un procentaj prea mic față de ce pretenții am de la mine. Mă uit la teanc, el se uită la mine, și amândoi vrem ca eu să îl abordez, să îl mângâi măcar. Dar eu stau și mă uit la el.
Mă rog.
Stăteam, pentru că mi-am dat seama că, dacă vreau ceva, trebuie să o fac imediat. Ori eu deja am deschis prima carte.
Mă uit pe ea chiar acum, nu e așa de greu de înțeles.
Dacă mă apuc să pun în practică măcar un lucru de pe lista lucrurilor care ar trebui să îmi ocupe timpul, măcar UNUL, sigur o să mă apuc de celelalte. Asta din cauză că sunt la extreme, și dacă merg într-o direcție, merg cu toată viteza și îmi iau tot ce-mi trebuie cu mine. În cazul de față, direcția duce către un mai bun randament și alungarea noțiunii de timp pierdut sau LOLFAGTROLOLOLOLCATFOREVERALONE și altele în genul.
Și chestiile pe care le iau cu mine sunt sarcinile de îndeplinit.
Chiar am ce face, și chiar m-am săturat să bălesc, fără creier, în fața monitorului. Unde-i viața mea?
Și când am zis că m-am săturat, înseamnă că m-am plictisit, nu-mi mai aduce bucurie și mă dor ochii. Vreau o schimbare, și am început-o deja.
Să vedem cât o să țină.
sâmbătă, 8 octombrie 2011
Kankerjood
Am vrut doar să atrag atenția.
Anunț din start 2 chestii:
1. Am băut, și nu apă.
2. Tastele „R” și „U” lipsesc. În loc de taste, am scoci. Pe principiul „de ce să luăm un laptop cu puțin mai scump când putem să luăm o cutiuță muzicală?”
Ce vreau să zic?
De ce am intrat aici?
Iisuse, ce univers e ăsta?
Cred că simțeam nevoia să scriu într-un fel, iar scrisul de mână, acum, e echivalent cu a găti.
Implică migală.
Ori eu nu sunt în stare nici să mănânc, și îmi e foame.
Am intrat la taxă, ceea ce mi-a dat ocazia de a mă simți ca un fel de fail al familiei din care fac parte. M-am hotărât că mă pun pe învățat!
Nu în weekend.
O să trec la buget, o sa termin facultatea asta... Dar când o să fac ce-mi place de fapt? Ce-mi place de fapt?
Mereu am crezut că, precum marea dragoste a tinereții, pasiunea vieții tale a fost acolo mereu, pe fundal.
Atunci, ce ar fi la mine? Mâncatul?
Dormitul?
Să fie scrisul?
Ideea e că mă simt într-un fel pierdută, și nu vreau să rătăcesc toată viața, mai ales în contextul în care nu rătăcesc pe barba mea.
Tre să mă stabilesc undeva.
Mi-e greu. Recunosc.
Nu e pt că nu aș ști ce vreau. Asta nu înțelege lumea.
E pentru că vreau tot, toată lumea.
Ce?
Anunț din start 2 chestii:
1. Am băut, și nu apă.
2. Tastele „R” și „U” lipsesc. În loc de taste, am scoci. Pe principiul „de ce să luăm un laptop cu puțin mai scump când putem să luăm o cutiuță muzicală?”
Ce vreau să zic?
De ce am intrat aici?
Iisuse, ce univers e ăsta?
Cred că simțeam nevoia să scriu într-un fel, iar scrisul de mână, acum, e echivalent cu a găti.
Implică migală.
Ori eu nu sunt în stare nici să mănânc, și îmi e foame.
Am intrat la taxă, ceea ce mi-a dat ocazia de a mă simți ca un fel de fail al familiei din care fac parte. M-am hotărât că mă pun pe învățat!
Nu în weekend.
O să trec la buget, o sa termin facultatea asta... Dar când o să fac ce-mi place de fapt? Ce-mi place de fapt?
Mereu am crezut că, precum marea dragoste a tinereții, pasiunea vieții tale a fost acolo mereu, pe fundal.
Atunci, ce ar fi la mine? Mâncatul?
Dormitul?
Să fie scrisul?
Ideea e că mă simt într-un fel pierdută, și nu vreau să rătăcesc toată viața, mai ales în contextul în care nu rătăcesc pe barba mea.
Tre să mă stabilesc undeva.
Mi-e greu. Recunosc.
Nu e pt că nu aș ști ce vreau. Asta nu înțelege lumea.
E pentru că vreau tot, toată lumea.
Ce?
joi, 9 iunie 2011
fericire, iubire
Țânțarii sunt cele mai mârșave și mai odioase ființe accesibile omenirii. Să-mi bag picioarele în toți țânțarii din lume.
De ce? De ce există?
Așteaptă cu inima strânsă să stingi lumina și să te faci comod, ca să îți dea târcoale. Ăla e momentul în care se aude un vag zumzăit, dar îl ignori și dai vina pe frigider.
Ațipești.
Eh uite, vezi, aici ai greșit. De-asta apare Țânțarul lângă urechea ta, ca să aibă grijă să te trezească și să bage în tine un soi de teroare, care vine odată cu realizarea că urmează să te plesnești toată noaptea.
Dacă dormeam singură, aprindeam lumina și îl vânam, dar NU POATE FI AȘA DE SIMPLU.
Ca proba să fie de foc, cine dormea în cameră cu mine sforăia din când în când. În momentele în care nu sforăia, horcăia sau răgea. Cap în cap stăteam.
Renunț la tentativa de a mă proteja de 5 ciupituri (cumva, țânțarii vin mereu la mine) și încerc (futil) să dorm. Apoi mi-a revenit durerea de cap și mi s-a înfundat nasul. După ce mi-au curs ochii, mi-am dat seama că sunt peste măsură de tristă, că am de dat și picat 3 (trei) examene după ce mă trezesc, și că nici măcar nu pot să dorm, și am început să plâng de nervi.
M-am dus în bucătărie, am încercat să dorm acolo. Țânțari, frig.
M-am dus în baie, am încercat să dorm acolo. Țânțari. Baie, totuși.
Așa că nu am reușit să dorm. M-am uitat pe pereți, am încercat să îl prind la lumina telefonului, m-am lovit, mi-am suflat nasul, am încercat să îl ignor, mi-am pus cearceaful în cap, am transpirat și la un moment dat nu am mai putut să respir.
Peste jumătate de oră îmi va suna alarma, iar la 10 tre să fiu la unirii.
Cine dormea în cameră cu mine relatează că nu a dormit bine din cauza unui țânțar, dar că nu putea să aprindă lumina să îl omoare, pt că dormeam eu. OH REALLY.
De ce? De ce există?
Așteaptă cu inima strânsă să stingi lumina și să te faci comod, ca să îți dea târcoale. Ăla e momentul în care se aude un vag zumzăit, dar îl ignori și dai vina pe frigider.
Ațipești.
Eh uite, vezi, aici ai greșit. De-asta apare Țânțarul lângă urechea ta, ca să aibă grijă să te trezească și să bage în tine un soi de teroare, care vine odată cu realizarea că urmează să te plesnești toată noaptea.
Dacă dormeam singură, aprindeam lumina și îl vânam, dar NU POATE FI AȘA DE SIMPLU.
Ca proba să fie de foc, cine dormea în cameră cu mine sforăia din când în când. În momentele în care nu sforăia, horcăia sau răgea. Cap în cap stăteam.
Renunț la tentativa de a mă proteja de 5 ciupituri (cumva, țânțarii vin mereu la mine) și încerc (futil) să dorm. Apoi mi-a revenit durerea de cap și mi s-a înfundat nasul. După ce mi-au curs ochii, mi-am dat seama că sunt peste măsură de tristă, că am de dat și picat 3 (trei) examene după ce mă trezesc, și că nici măcar nu pot să dorm, și am început să plâng de nervi.
M-am dus în bucătărie, am încercat să dorm acolo. Țânțari, frig.
M-am dus în baie, am încercat să dorm acolo. Țânțari. Baie, totuși.
Așa că nu am reușit să dorm. M-am uitat pe pereți, am încercat să îl prind la lumina telefonului, m-am lovit, mi-am suflat nasul, am încercat să îl ignor, mi-am pus cearceaful în cap, am transpirat și la un moment dat nu am mai putut să respir.
Peste jumătate de oră îmi va suna alarma, iar la 10 tre să fiu la unirii.
Cine dormea în cameră cu mine relatează că nu a dormit bine din cauza unui țânțar, dar că nu putea să aprindă lumina să îl omoare, pt că dormeam eu. OH REALLY.
marți, 8 martie 2011
s-a stins
Mi-am început dimineaţa aşa: m-a trezit o melodie bestială, mi-am dat seama că am visat că, într-un final, am sărit în lacul ăla verde şi murdar deasupra căruia am fost atâta timp şi mi-a fost frică să sar în el de fiecare dată (de ani de zile visez lacul ăla), am realizat că mi-am rezolvat o problemă, undeva, apoi mi-am făcut ovăz cu lapte cu cacao.
Acum mi-am făcut ciuperci cu brânză şi caşcaval (MULT) la cuptorul cu microunde.
E frumos afară, şi de la 14 jumate am cursuri la neerlandeză.
Cât de tare e ziua asta :))!
Acum mi-am făcut ciuperci cu brânză şi caşcaval (MULT) la cuptorul cu microunde.
E frumos afară, şi de la 14 jumate am cursuri la neerlandeză.
Cât de tare e ziua asta :))!
joi, 3 martie 2011
duminică, 20 februarie 2011
sorted details following
Săptămâna asta am trecut prin atâtea întâmplări, stări, încât am impresia că a trecut cam o lună jumate.
Şi păţesc în continuare o grămadă de chestii, îmi ies tot felul de obstacole în faţă.
Numai că, faţă de eu de acum jumătate de an, sau poate chiar mai puţin (am pierdut aproape complet noţiunea timpului, sau nu am avut-o niciodată), nu mai pot să mă îngrijorez pe termen lung, şi ajung să aflu că lucrurile nu pot sta decât din ce în ce mai bine.
Din cauza săptămânii ăsteia, sunt mai degrabă curioasă de lecţia pe care o să o învăţ din tot ce mi se întâmplă, şi devin entuziasmată când vine vorba de noi experienţe, de ocazii pentru Ina să o dea în bară şi să înveţe din greşeli.
De la general la concret, aşa cum sunt obişnuită să explic lucrurile şi să le dau o importanţă deosebită, urma să zic că mi-am pierdut telefonul.
Nu „s-a pierdut”, L-AM pierdut, de idioată, pentru că l-am lăsat în geacă. Cine căcat mai face asta? Mai există ideea asta de telefon lăsat în geacă? Evident, pt că eu încă nu am coborât din copac.
Am supărat-o şi dezamăgit-o pe mama, am rămas fără posibilitatea de a da de oameni atunci când nu sunt pe net, iar eu mă gândesc că acum cu siguranţă mi-am învăţat lecţia, şi că sunt curioasă unde o să ducă treaba asta, pentru că, în capul meu, este bine înrădăcinată ideea că tot răul duce spre bine, şi că toate au un rost şi un echilibru.
Mă pun în tot felul de situaţii ca să mă testez, să văd cât îmi ia să mă adaptez şi cât sunt de deschisă.
Abia aştept să las şi treaba asta în urmă şi să învăţ noi şi noi lucruri. Sunt pregătită să trec prin încă ceva. Până la urmă, m-am obişnuit să nu [mai] am o viaţă plictisitoare. Mi-am dat seama că tot ce s-a întâmplat a fost pt că am făcut eu să se întâmple, şi mă bucur că mi-am ieşit din cutie.
Am impresia că încep să cresc.
Toate astea de la un telefon, şi pentru că am nevoie de un psiholog.
Şi păţesc în continuare o grămadă de chestii, îmi ies tot felul de obstacole în faţă.
Numai că, faţă de eu de acum jumătate de an, sau poate chiar mai puţin (am pierdut aproape complet noţiunea timpului, sau nu am avut-o niciodată), nu mai pot să mă îngrijorez pe termen lung, şi ajung să aflu că lucrurile nu pot sta decât din ce în ce mai bine.
Din cauza săptămânii ăsteia, sunt mai degrabă curioasă de lecţia pe care o să o învăţ din tot ce mi se întâmplă, şi devin entuziasmată când vine vorba de noi experienţe, de ocazii pentru Ina să o dea în bară şi să înveţe din greşeli.
De la general la concret, aşa cum sunt obişnuită să explic lucrurile şi să le dau o importanţă deosebită, urma să zic că mi-am pierdut telefonul.
Nu „s-a pierdut”, L-AM pierdut, de idioată, pentru că l-am lăsat în geacă. Cine căcat mai face asta? Mai există ideea asta de telefon lăsat în geacă? Evident, pt că eu încă nu am coborât din copac.
Am supărat-o şi dezamăgit-o pe mama, am rămas fără posibilitatea de a da de oameni atunci când nu sunt pe net, iar eu mă gândesc că acum cu siguranţă mi-am învăţat lecţia, şi că sunt curioasă unde o să ducă treaba asta, pentru că, în capul meu, este bine înrădăcinată ideea că tot răul duce spre bine, şi că toate au un rost şi un echilibru.
Mă pun în tot felul de situaţii ca să mă testez, să văd cât îmi ia să mă adaptez şi cât sunt de deschisă.
Abia aştept să las şi treaba asta în urmă şi să învăţ noi şi noi lucruri. Sunt pregătită să trec prin încă ceva. Până la urmă, m-am obişnuit să nu [mai] am o viaţă plictisitoare. Mi-am dat seama că tot ce s-a întâmplat a fost pt că am făcut eu să se întâmple, şi mă bucur că mi-am ieşit din cutie.
Am impresia că încep să cresc.
Toate astea de la un telefon, şi pentru că am nevoie de un psiholog.
duminică, 12 decembrie 2010
BAHA
Aş vrea să încep aşa: cur.
Deşi cred că aşa am lămurit pe oricine, simt că trebuie să dezvolt puţin.
:)) Am mers la BAHA party, unde era an all-you-can-drink buffet, ceea ce e destul, se pare, cât să tenteze circa 2000 de oameni. Foarte frumos. Am ajuns acolo cu Ileana, văr-miu, prietena lui şi prietenii mei.
Am intrat, am dat cu toţii câte un shot de tequila, apoi am tăiat-o către „standul” de Jagermeister şi ne-am jucat cu toţii jocul acela cu „eu niciodată nu am *insert action* ”.
„ - E uşurel jagermeisterul, vezi? spuse Ina vărului ei, cu o faţă incredibil de naivă, înainte să piardă numărul shot-urilor de la al 10-lea.”
Pe sistemul „nu simt nimic, mai beau unul”, e futil să spun că m-am... făcut praştie. Adică nu „aş dansa şi aş vorbi”- praştie, ci „sakrgjhjiyjoird cine sunt oamenii ăştia şi de ce am o ghirlandă cu flori la gât”- praştie.
Putem să-i zicem şi „cum am ajuns acasă”-praştie, sau „mi-am lăsat jacheta în local şi am venit în maieuţ acasă”-praştie.
Şi Ileana s-a simţit bine- a rămas singură de pe la... 1 până la 7, când m-a sunat disperată de pe un număr necunoscut, pentru că telefonul ei era (e şi acum) în geanta pe care o lăsase... cuiva (cunoscut) care plecase. În Ploieşti. Geanta Ilenei e în Ploieşti.
Concluzie - BAHA party nu a supt chiar atâta pulă, doar m-am făcut eu praf, şi tre să îmi amintesc să am limită.
Şi o chestie tare care a venit cu BAHA party a fost faptul că am realizat că mai sunt şi oameni pe planeta asta rece. Dacă nu era OM tipul care a stat cu soră-mea şi a avut grijă să ajungă în siguranţă la mine, cine ştie ce se întâmpla... Nu-mi mai recuperam jacheta!
SAU SORA.
Mulţumesc, deci, Mihai, chiar dacă acum dormi în spatele meu (nu vă gândiţi la tâmpenii, erau amândoi obosiţi, terifiaţi şi mahmuri) şi nu ştii că îţi mulţumesc. Îmi pierdusem speranţa, dar acum pot din nou să fredonez „The Warmth” de la Incubus.
Unrelated:
Deşi cred că aşa am lămurit pe oricine, simt că trebuie să dezvolt puţin.
:)) Am mers la BAHA party, unde era an all-you-can-drink buffet, ceea ce e destul, se pare, cât să tenteze circa 2000 de oameni. Foarte frumos. Am ajuns acolo cu Ileana, văr-miu, prietena lui şi prietenii mei.
Am intrat, am dat cu toţii câte un shot de tequila, apoi am tăiat-o către „standul” de Jagermeister şi ne-am jucat cu toţii jocul acela cu „eu niciodată nu am *insert action* ”.
„ - E uşurel jagermeisterul, vezi? spuse Ina vărului ei, cu o faţă incredibil de naivă, înainte să piardă numărul shot-urilor de la al 10-lea.”
Pe sistemul „nu simt nimic, mai beau unul”, e futil să spun că m-am... făcut praştie. Adică nu „aş dansa şi aş vorbi”- praştie, ci „sakrgjhjiyjoird cine sunt oamenii ăştia şi de ce am o ghirlandă cu flori la gât”- praştie.
Putem să-i zicem şi „cum am ajuns acasă”-praştie, sau „mi-am lăsat jacheta în local şi am venit în maieuţ acasă”-praştie.
Şi Ileana s-a simţit bine- a rămas singură de pe la... 1 până la 7, când m-a sunat disperată de pe un număr necunoscut, pentru că telefonul ei era (e şi acum) în geanta pe care o lăsase... cuiva (cunoscut) care plecase. În Ploieşti. Geanta Ilenei e în Ploieşti.
Concluzie - BAHA party nu a supt chiar atâta pulă, doar m-am făcut eu praf, şi tre să îmi amintesc să am limită.
Şi o chestie tare care a venit cu BAHA party a fost faptul că am realizat că mai sunt şi oameni pe planeta asta rece. Dacă nu era OM tipul care a stat cu soră-mea şi a avut grijă să ajungă în siguranţă la mine, cine ştie ce se întâmpla... Nu-mi mai recuperam jacheta!
SAU SORA.
Mulţumesc, deci, Mihai, chiar dacă acum dormi în spatele meu (nu vă gândiţi la tâmpenii, erau amândoi obosiţi, terifiaţi şi mahmuri) şi nu ştii că îţi mulţumesc. Îmi pierdusem speranţa, dar acum pot din nou să fredonez „The Warmth” de la Incubus.
Unrelated:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)