sorted details following

Săptămâna asta am trecut prin atâtea întâmplări, stări, încât am impresia că a trecut cam o lună jumate.
Şi păţesc în continuare o grămadă de chestii, îmi ies tot felul de obstacole în faţă.
Numai că, faţă de eu de acum jumătate de an, sau poate chiar mai puţin (am pierdut aproape complet noţiunea timpului, sau nu am avut-o niciodată), nu mai pot să mă îngrijorez pe termen lung, şi ajung să aflu că lucrurile nu pot sta decât din ce în ce mai bine.
Din cauza săptămânii ăsteia, sunt mai degrabă curioasă de lecţia pe care o să o învăţ din tot ce mi se întâmplă, şi devin entuziasmată când vine vorba de noi experienţe, de ocazii pentru Ina să o dea în bară şi să înveţe din greşeli.

De la general la concret, aşa cum sunt obişnuită să explic lucrurile şi să le dau o importanţă deosebită, urma să zic că mi-am pierdut telefonul.
Nu „s-a pierdut”, L-AM pierdut, de idioată, pentru că l-am lăsat în geacă. Cine căcat mai face asta? Mai există ideea asta de telefon lăsat în geacă? Evident, pt că eu încă nu am coborât din copac.
Am supărat-o şi dezamăgit-o pe mama, am rămas fără posibilitatea de a da de oameni atunci când nu sunt pe net, iar eu mă gândesc că acum cu siguranţă mi-am învăţat lecţia, şi că sunt curioasă unde o să ducă treaba asta, pentru că, în capul meu, este bine înrădăcinată ideea că tot răul duce spre bine, şi că toate au un rost şi un echilibru.
Mă pun în tot felul de situaţii ca să mă testez, să văd cât îmi ia să mă adaptez şi cât sunt de deschisă.
Abia aştept să las şi treaba asta în urmă şi să învăţ noi şi noi lucruri. Sunt pregătită să trec prin încă ceva. Până la urmă, m-am obişnuit să nu [mai] am o viaţă plictisitoare. Mi-am dat seama că tot ce s-a întâmplat a fost pt că am făcut eu să se întâmple, şi mă bucur că mi-am ieşit din cutie.

Am impresia că încep să cresc.

Toate astea de la un telefon, şi pentru că am nevoie de un psiholog.