e crăciunul

Nu mi-am judecat colegele, doar relatam fapte.
Cum o să relatez şi acum.

Se făcea că era luni noapte, şi mă întorceam de la etajul 4, unde am stat cu oameni pe care abia îi cunoscusem şi un prieten. Şi mi-era foame, dar... Nu, nu.
Pe scurt:
Stăteam la calculator, puţin pierdută, puţin letargică. Colega mea de cameră, Flori, mă întreabă, cu un zâmbet foarte senin şi cu o privire caldă, dacă... vreau o portocală.
DOAMNE, DA! VREAU O PORTOCALĂ!
Vroiam portocala aia atât de mult, am mâncat-o cu atâta satisfacţie, şi mi-a picat atât de bine, încât aproape că am plâns de fericire. Nu mi-a venit să cred că cineva tocmai mi-a oferit o portocală. La momentul ăla, îl interpretasem ca fiind gestul suprem de bunăvoinţă şi protecţie. M-a făcut să mă simt în siguranţă; zici că era crăciunul în familie, mai era şi mirosul specific.
Mulţumesc, Flori, pentru portocală. Mulţumesc prietenului ei, care i-a adus portocale.

Da, şi ieri m-am dus şi mi-am luat portocale şi nu i-am oferit.
Ce? Mai are!